Marsilia este cel mai vechi oraș al Franței și unul dintre cele mai importante porturi de la Marea Mediterană. Istoria sa începe în jurul anului 600 î.Hr., când marinarii greci din orașul Phocaea (Foça de azi, în Turcia) au întemeiat colonia Massalia. Datorită poziției sale strategice, orașul s-a dezvoltat rapid ca centru comercial, devenind un punct de legătură între lumea mediteraneană și regiunile din vestul Europei.
În perioada romană, Massalia și-a păstrat importanța economică și culturală, chiar dacă influența sa politică a scăzut după integrarea în Imperiul Roman. De-a lungul Evului Mediu, Marsilia a trecut prin numeroase transformări, fiind afectată de conflicte, epidemii și schimbări de conducere. Cu toate acestea, portul a continuat să reprezinte un motor al comerțului, atrăgând negustori și călători din întreaga lume mediteraneană.
În secolele al XVII-lea și al XIX-lea, orașul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Extinderea portului și intensificarea schimburilor comerciale cu Africa, Orientul Mijlociu și coloniile franceze au transformat Marsilia într-unul dintre cele mai importante centre economice ale Franței. Tot din Marsilia provine celebrul imn național francez, „La Marseillaise”, care a devenit simbol al Revoluției Franceze și al spiritului de libertate.
Astăzi, Marsilia este un oraș cosmopolit, unde istoria și modernitatea coexistă armonios. Cartierul vechi, Vieux-Port, fortărețele istorice și monumentele sale amintesc de peste 2.600 de ani de existență, în timp ce arhitectura contemporană și viața culturală vibrantă reflectă dinamismul unuia dintre cele mai fascinante orașe de pe coasta Mediteranei. Nu lipsesc însă nici aspectele negative: Marsilia are de ani de zile o reputație legată de traficul de droguri și de violențele dintre grupările infracționale, în special în cartierele din nordul orașului. Deși statisticile privind unele tipuri de infracțiuni au înregistrat îmbunătățiri, percepția privind siguranța rămâne un subiect important în dezbaterea publică și chiar în campaniile electorale locale.
În timpul concediului petrecut la Lyon am luat decizia de a face o escapadă de o jumătate de zi la Marsilia. Cu această ocazie am profitat și de șansa de a călători cu TGV-ul, faimosul tren de mare viteză francez care, cel puțin în Europa, a redefinit standardele transportului feroviar modern. Plecarea a fost din gara Lyon Part-Dieu, aflată la doar câteva minute de mers pe jos de locul unde eram cazați. Am ales un tren matinal pentru a ne bucura de cât mai multe ore în Marsilia înainte de cursa de întoarcere din aceeași zi. Încă de la plecare, călătoria s-a dovedit extrem de confortabilă, dar și surprinzător de silențioasă. Aproape fără să-ți dai seama de viteza cu care înaintează, „săgeata de oțel” aluneca printre dealurile domoale ale sudului Franței, traversând văi largi, câmpuri cultivate și sate presărate cu case din piatră, specifice regiunii Provence. Peisajul se schimba continuu în fața ferestrei, iar kilometrii păreau să dispară într-un ritm greu de imaginat pentru cine este obișnuit cu trenurile convenționale.
Un fenomen interesant pe care l-am observat în timpul călătoriei apărea de fiecare dată când trenul intra într-un tunel. Din cauza vitezei foarte mari, presiunea aerului din vagon creștea brusc, deoarece aerul aflat în tunel nu avea timp să se disipeze suficient de repede. Efectul se simțea imediat la nivelul urechilor: indiferent cât încercai să înghiți în sec sau să căști, senzația de urechi înfundate persista pe toată durata traversării tunelului și dispărea aproape instantaneu odată cu revenirea la lumina zilei. Este un detaliu pe care nu îl întâlnești la trenurile obișnuite și care îți amintește că rulezi cu peste 200 km/h.
Doar 1 h și aproximativ 30-40 de minute a durat până când TGV-ul a ajuns în Gare de Marseille-Saint-Charles. Și imediat ce am coborât din tren, am sesizat diferențele dintre orașul din care tocmai plecasem și cel în care tocmai sosisem: parcă igiena din jur nu mai era aceeași (și nu în sens pozitiv). Una dintre cele mai frecvente critici aduse Marsiliei, atât de localnici, cât și de turiști, este legată de gunoaie, graffiti și întreținerea spațiilor publice. Autoritățile au lansat în ultimii ani programe speciale de curățenie și au suplimentat echipele de salubrizare, ceea ce indică faptul că problema este recunoscută și este tratată ca o prioritate. Sub acest aspect, diferențele dintre Lyon și Marsilia își au originea în evoluțiile istorice diferite: dacă primul a fost un centru al producătorilor și neguțătorilor de mătase, cel de-al doilea a crescut ca magnet pentru marinari, pirați, contrabandiști și în general personaje de condiție mai joasă sau chiar dubioasă. Amintiți-vă doar că în romanul "Toate pânzele sus!", după ce goeleta „Speranța” ajunge la Marsilia, cârmaciul Gherasim merge în oraș având asupra sa economiile sale (5.000 de franci, strânși în mulți ani de navigație), unde este urmărit de răufăcători, atacat și jefuit.
Prima zonă vizitată a fost în mod evident cea a portului vechi (Vieux-Port). Imediat ce am ieșit din stația de metrou, ne-a izbit mirosul "strident" specific: apă sărată și pește, pentru că pe cheiuri se întâlnesc vânzători de pește proaspăt pescuit în dimineața respectivă: doradă, ton ori macrou gras. Spre deosebire de perioada în care cârmaciul Gherasim era jefuit de agoniseala de o viață, când aici era o forfotă continuă de corăbii ce aducea mărfuri de pe tot cuprinsul Mediteranei, de la ulei de măsline și grâne din Pireu și bumbac egiptean din Alexandra la vinuri de Jerez (sherry) și sare de la Cadiz, acum rada portului adăpostește șiruri ordonate de yachturi private și periodic, imense vase de croazieră care stârnesc invariabil revolta activiștilor de mediu din cauza poluării semnificative provocate de motoarele lor.
De o parte și alta a radei, pe cele două artere ce o încadrează (Quai de Port și Quai de Reve Neuve) străjuiesc clădiri sobre construite (din câte am bănuit în perioada interbelică) adăpostind apartamente, dar printre care mai rezistă încă și edificii din perioada de glorie maximă a orașului.
La parterul multor din acestea sunt restaurante care servesc feluri de mâncare specifice, printre care și faimoasa bouillabaisse marsilieză.
Bouillabaisse este o bogată supă‑tocană tradițională, originară din Marsilia, făcută din mai multe tipuri de pește (în mod autentic cel puțin 3–4 soiuri, de preferat pești de stâncă mediteraneeni) și adesea fructe de mare (crabi, creveți, scoici, caracatiță etc.). Este gătită într-un bulion aromat cu legume (ceapă, praz, roșii, uneori cartofi, fenicul), usturoi, ulei de măsline, șofran și ierburi provensale; uneori se adaugă coajă de portocală uscată sau puțin vin alb/aniset (pastis). Tradițional, servirea se face în două etape, întocmai ca ciorba de pește din delta noastră: mai întâi zeama fierbinte turnată peste felii groase de pâine (adesea frecate cu usturoi), apoi peștele și fructele de mare aduse separat pe un platou. În Marsilia, bouillabaisse se însoțește obligatoriu de pâine prăjită și frecată cu usturoi, ori sos rouille, un fel de maioneză galben‑roșcată, aromatizată cu usturoi, șofran și uneori boia/ardei iute, care se întinde pe pâine.
La origine era mâncarea pescarilor din Marsilia, pregătită rapid, la întoarcerea de la pescuit, din peștii și crustaceele mai puțin vandabile la piață. În timp a devenit un preparat de restaurant, cu rețete „oficiale” (există chiar o „cartă” a bouillabaisse‑ului din 1980 care îi fixează ingredientele și modul de preparare).
Dacă ajungeți în Marsilia și aveți mai mult timp la dispoziție, nu vă repeziți să o căutați în restaurantele de la stradă din port, ci încercați să identificați un local mai puțin cunoscut, căci la jumătate de preț veți primi în farfurie aceeași supă, cu pește și fructe de mare provenite cel mai probabil din aceeași sursă.
Mergând pe Quai de Port spre gura radei, strada începe să cotească către nord, străjuită într-o parte și alta de ziduri înalte din piatră cafenie arsă de soare. În stânga este Fortul Saint-Jean cu al său far, care în trecut străjuia cu strășnicie (alături de Fortul Saint-Nicholas, de pe partea opusă) intrarea în port. De aici se poate trece pe o pasarelă spre mult mai modernul Muzeu al Civilizațiilor Europene și Mediteraneene (Mucem); drept înainte, trecând pe lângă o largă esplanadă situată pe malul mării, ajungi la Catedrala din Marsilia. Undeva în larg, se zărește celebru Château d'If, fortăreața-închisoare unde Edmond Dantès fusese întemnițat pe nedrept în romanul lui Dumas.
Construită în secolul 19 în timpul împăratului Napoleon al III-lea, lăcașul de cult păstrează o caracteristică interesantă specifică bisericilor și edificiilor religioase din această parte a Mediteranei: la prima vedere (și uneori chiar și la a doua ori chiar a treia), pare a fi o biserică ortodoxă, deși în mod evident, este catolică.
Cu dimensiuni comparabile cu cele ale unor mari bazilici (circa 142 m lungime, turnuri de 60 m și putând găzdui până la 3.000 de persoane), edificiul este un exemplu impresionant de stil romano‑bizantin (neo‑bizantin), cu fațade în benzi de piatră verde și albă, turnuri masive, arcade și o cupolă centrală înaltă (cca. 70 m), iar interiorul combină marmură, mozaicuri și decoruri bogate, toate aceste elemente ducându-te, așa cum am scris mai sus, la o biserică ortodoxă răsăriteană. Acest stil arhitectonic a apărut în secolul XIX ca parte a mai largei mișcării a revivalismului, în care arhitecții europeni redescopereau și reinterpretau stiluri din trecut (neogotic, neo-romanic, neoclasic, etc). Acest gen de construcții se bazează pe forme și motive din arhitectura bizantină clasică (secolele V–XI), respectiv domuri centrale sau multiple, planuri în cruce greacă, arce semicirculare, coloane, fațade cu benzi alternate de piatră și/sau cărămidă sau mozaicuri în loc de picturile tradiționale din bisericile catolice de inspirație gotică.
În spatele catedralei, modernitatea și-a pus amprenta în mod definitiv: vechile clădiri care în trecut adăposteau probabil sediile armatorilor, negustorilor de diverse mărfuri, agențiile comerciale sau finanțatorii ori asigurătorii negoțului maritim s-au transformat în spații comerciale de tip mall, cu magazine de haine ori electronice sau standuri de fast-food. E un soi de ironie a istoriei pe care n-o poți ignora: acolo unde cândva se negociau încărcături de mirodenii venite din Levant sau se semnau polițe de asigurare pentru corăbii care porneau spre coloniile nord-africane, acum se vând huse de telefon și hamburgeri la preț de suvenir turistic. Fațadele păstrează, ce-i drept, un aer de eleganță de secol XIX, cu balcoane din fier forjat și firide sculptate, dar dacă ridici privirea deasupra vitrinelor și încerci să ignori reclamele luminoase, poți încă ghici, ca prin ceață, silueta acelei Marsilii de negustori și armatori care a făcut din oraș poarta Franței spre Mediterana. Restul, din păcate, ține de arhitectura de interior a oricărui mall din Europa, indiferent de latitudine.
La pomul laudat nu te duci cu sacul, spune o vorbă din popor. Încercând o minimă documentare online despre locuri de interes din Marsilia, am găsit câteva referințe la piața Castellane, descrisă ca fiind o zonă de comerț tradițional stradal. Așteptările mele au fost spulberate, căci dacă doream să văd tarabe cu tricouri și ciorapi ori cartofi și zarzavaturi puteam găsi ceva mai interesant și în România. Probabil într-un alt timp piața avea alt format sau poate nu am nimerit eu în momentul potrivit — poate exista un anumit sezon, o anumită zi a săptămânii, o oră matinală despre care bloggerii entuziaști nu pomenesc nicăieri, mulțumindu-se să reproducă aceleași fotografii vechi cu fântâna din centru și cu tramvaiul care trece prin spate. Realitatea pe care am găsit-o eu a fost, în schimb, un soi de bulevard comercial oarecare, fără nicio urmă din pitorescul promis. După nici 15 minute am abandonat plimbarea și am poposit pe o terasă din Place Castellane pentru bere și limonadă, de unde am plecat 45 de minute mai târziu cu o linguriță din inventarul localului, strecurată din reflex mai degrabă decât din intenție, undeva între a doua bere și nota de plată. Dacă proprietarul localului citește aceste rânduri, îl rog să ne ierte, dar a fost cu totul și cu totul neintenționat — un suvenir accidental dintr-o piață care nu mi-a oferit niciunul dintre cele promise.
Personal cred că atmosfera cea mai autentică a Marsiliei (cu părțile ei frumoase sau mai puțin frumoase) se regăsește în zona din jurul Port-Vieux. Acolo, pe străduțele înguste și întunecate care urcă și coboară printre casele vechi, îți poți imagina destul de ușor cum era în urmă cu 150 de ani, când mateloți bătrâni pălăvrăgeau de zor la o cafea cu rom, fumându-și liniștiți pipele ori când sub adăpostul nopții, contrabandiștii își cărau mărfurile, încercând să evite întâlnirile inopinate cu vameșii ori cu les gendarmes. Zidurile scorojite, rufele întinse din balcon în balcon deasupra ulițelor și mirosul persistent de pește și sare care se ridică uneori dinspre chei completează scena într-un mod pe care niciun mall reconstruit sau piață "tradițională" reamenajată pentru turiști n-ar putea vreodată să-l reproducă. E o autenticitate care nu a apucat (sau n-a vrut) să șteargă complet trecutul. Poți urca pe scări abrupte tăiate direct în stâncă, poți da colțul unei case și poți nimeri, la fel de bine, într-un impas fără ieșire, mărginit de ziduri pe care igrasia și timpul le-au transformat într-o pânză abstractă. Aici, spre deosebire de Castellane, senzația de autenticitate nu ține de decor, ci de faptul că orașul chiar trăiește în continuare exact acolo unde se preface, măcar puțin, că nu s-a schimbat.
Concluzia finală: cred că prima impresie nu este cea care reflectă realitatea. După doar jumătate de zi de plimbat un pic pe străzi nu poți spune că ai ajuns să simți corect pulsul unui loc — e ca și cum ai judeca un om după o strângere de mână. Marsilia, în special, pare genul de oraș care nu se lasă descifrat ușor: are prea multe straturi suprapuse, prea multe cartiere care nu se aseamănă deloc între ele, ca să poată fi rezumată onest într-o after-amiază de plimbare cu rucsacul în spate și cu Google Maps deschis pe telefon. Am văzut, probabil, doar suprafața — o combinație întâmplătoare între ce mi-a picat în cale, ce am citit înainte de plecare și starea mea de spirit din acea zi. Prin urmare, tot ce este scris mai sus trebuie înțeles ca fiind într-o notă subiectivă și incompletă, necesar a fi completată cu o vizită ulterioară mai îndelungată, poate una în care să nu mai caut obligatoriu locurile "de bifat" din ghiduri, ci să mă las pur și simplu purtat de străzi, fără planuri și fără liste, exact așa cum, bănuiesc, se descoperă cu adevărat un oraș.
