Anul acesta m-am reîntors în Norvegia, într-un road trip adevărat. Mai țineți minte ce spuneam despre Islanda în 2017?
Nu vă duceți singuri. Găsiți-vă un tovarăș de călătorie, căci singuri dați faliment!
Sfatul este pe deplin aplicabil și în privința Norvegiei, ba chiar mai mult decât în cazul Islandei. Nu am de gând să spun aici cât am cheltuit în zece zile de călătorie pe bilete de avion, cazare, închiriat auto, taxe de drum, mâncare și pe... șase beri, pentru a nu fi acuzat de risipă ori mai rău, de prostie. Tot ce pot zice este că sumele cheltuite mi-ar fi permis cel puțin două săptămâni relaxante undeva în Grecia sau Turcia, la un all-inclusiv.
Problema cu mine este că nu sunt genul care să meargă pentru a sta zile întregi cu burta la soare, pe maginea vreunei piscine. Nuuuu, eu dacă nu mă cațăr pe un bolovan sau pe o grămadă de pietre, nu mă simt deloc împlinit și am impresia că am mers degeaba în concediu. Așa că anul acesta mi-am „construit” plimbarea în jurul chestiei ce îmi rămăsese imprimată pe cortexul cerebral încă de acum trei ani, de când ajunsesem prima dată pe meleagurile scandinave: Trolltunga.
Așa că am început căutările pe net, încercând să identific cât mai multe obiective și lucruri ce le-aș fi putut face pe lângă o hoinăreală către Trolltunga. Am găsit Preikestolen, Kjeragbolten, câteva cascade, ghețari. „Problema” cu Norvegia este că în general, oriunde te-ai afla, pe o rază de 50 de km sigur găsești ceva spectaculos de vizitat. Nu aveam de gând să pierd prea mult vremea prin orașe; mi-am împachetat în bagaje bocancii tactici, rucsacul de drumeție, rezervor de hidratare, tricouri tehnice, tot ce trebuie pentru trasee mai lungi sau mai scurte pe munte.
La sfârșitul planificării, itinerariul meu arăta ceva de genul:
București - Oslo (avion)
Oslo - Stavanger (avion)
La Stavanger hoinăreli către Preikestolen și Kjeragbolten
Stavanger - Odda (auto)
La Odda hoinăreli către Trolltunga, ghețarul Bruabreen și diverse cascade din zonă
Odda - Laerdal (auto)
Zona Laerdal - Stegastein Viewpoint, biserica din Borgund și cascada Vetissfossen de lângă Ovre Ardal
Laerdal - Bergen (auto)
La Bergen o alergare din portul vechi până pe vârful Fløyen și o hoinăreală în nordul orașului
Bergen - Oslo (tren)
Oslo - București (avion)
Din această excursie, cel mai mult a costat închirierea mașinii: peste 2.900 lei pentru 8 zile, plus o taxă de 1.200 lei pentru faptul că lăsam mașina în alt loc decât cel de unde o luasem. În plus față de asta, după aproape o lună m-am trezit că mi s-a "tras" de pe card aproximativ 380 lei, reprezentând contravaloarea taxelor de drum datorate pentru cei aproape 1.200 km parcurși (în Norvegia taxele de drum nu sunt o sumă forfetară ce acoperă o anumită perioadă de timp, ci sunt datorate în funcție de numărul de camere de taxare pe lângă care treci). Faliment curat, nu altceva...
Pe 22 august am aterizat la Oslo și întrucât până la zborul de legătura spre Stavanger aveam câteva ore bune libere, am luat trenul către oraș. Eram curios să văd modul în care evoluase zona portuară, acolo unde în urmă cu trei ani văzusem doar un șir de fundații imense. Spre deosebire de români, norvegienii au „rezolvat” de mult conexiunile dintre oraș și aeroportul Gardermoen - un tren expres rapid (Flytoget), un tren obișnuit operat de compania feroviară Vy și două legături cu autobuzul (Flybussen și OSL-ekspressen). Eu am ales trenul normal, ajungând în gara Oslo S (Sentralstasjon) în maxim 45 de minute.
Vremea nu se arăta prea prietenoasă cu mine. Un cer plumburiu atârna deasupra portului Oslo, iar nori groși și rău prevestitori pluteau la mică altitudine. Fotografiile făcute pe o asemenea vreme oferă posibilități de editare destul de interesante, însă aș fi preferat o vreme frumoasă și fără ploaie, cu prețul renunțării la niște fotografii mai spectaculoase.
Nu aveam prea mult timp, așa că prima dată am mers la spectaculoasa clădire a Operei din Oslo. Din când în când, vântul aducea o burniță de ploaie. Erau semne că vremea urma să se strice cât de curând, ceea ce nu-mi convenea deloc. Întrucât jumătate din timp aveam de gând să mi-l petrec pe munte și în sălbăticie, aveam nevoie imperioasă de vreme bună fără ploaie.
După Operă, am pornit pe Karl Johanns Gate, stradă ce face pornește de la Sentralstasjon și oprește tocmai la Palatul Regal. Mi se făcuse foame, așa că am intrat într-un magazin, de unde mi-am luat un sandwich și o apă plată. Am ieșit apoi, cu gândul de a le mânca în timp ce mă plimbam pe stradă. Atunci s-a dezlanțuit potopul: o ploaie torențială a început să cadă de sus, forțând oamenii să se adăpostească unde aveau cât de cât ceva deasupra capului.
Verificând vremea pe telefon în zona Odda, parcă am primit o lovitură de ciocan în moalele capului: nu mai puțin de 7 (șapte) zile de ploaie erau prognozate la acel moment. Șapte zile de ploaie. Nimic altceva. Nu soare, nu cer parțial înnorat, nici măcar o zi cu ploi răzlețe. Ploaie timp de șapte zile. Efectiv 80 % din călătorie (adică partea cea mai importantă) avea să fie astfel.
Se făcuse deja timpul să mă întorc către aeroport, așa că m-am îndreptat printre picături spre gară. Bagajul de cală îl predasem deja imediat după aterizare la terminalele automate de self check-in, așa că nu mai trebuia decât să trec prin controlul de securitate și să îmbarc.
Nici la sosirea la aeroport vremea nu se îndreptase; o ploaie continua să cadă, e adevărat mai potolită decât cea din oraș. Cât am așteptat îmbarcarea, printre serialele Netflix vizionate de pe tabletă, mai verificam și prognoza, în speranța că aveam să găsesc un site cu știri meteo favorabile, însă fără succes.
În zbor spre Stavanger, avionul a urcat deasupra norilor, acolo unde soarele strălucea puternic. La început nu am izbutit să zăresc nimic în jos, dar pe măsură ce mă apropiam de destinație norii au început să se rărească, reușind să surprind crâmpeie de munți, văi, fiorduri și lacuri. Iar când am început să pierdem altitudine, coborând încet spre Stavanger, vremea s-a îndreptat ca prin minune.
După aterizare, în timp ce așteptam bagajul de cală, am verificat din nou prognoza meteo. Ca prin minune, ploaia începuse să dispară, printre nori apărea sporadic și soarele. Se-ndreaptă fengshui-ul, mi-am zis bucuros.
După preluarea bagajului, m-am îndreptat către biroul de închirieri auto. O domnișoară drăguță a efectuat toate formalitățile necesare, am plătit prețul (dureroasă operațiune) și am primit cheia mașinii, o Skoda Fabia tip break. În timp ce îmi înșiruia o mulțime de detalii mai mult sau mai puțin folositoare, am surprins expresia automatic (cutie automată). Hold on, cow...girl! Frână! Cum adică cutie automată? Mi-a explicat zâmbitoare că doar asta mai au pe stoc pentru mine și că oricum nu pot modifica rezervarea. Pai rezervarea este pentru una cu transmisie manuală. A încercat să îmi spună că nu e mare scofală și s-a oferit să meargă cu mine să îmi arate cu se conduce o așa drăcovenie.
Ca să vezi, chiar nu era mare scofală. În afară de acomodarea inițială cu o mașină nouă, e chiar mai simplu. Cutia de viteze are patru poziții - înainte, înapoi, scoasă din viteză și parcare. Vrei să pornești, calci frâna, pui pe înainte, ridici piciorul de pe frână și apeși accelerația. Mașina face restul. E simplu. Cutiile automate sunt pentru puturoși: nu riști să-ți moară motorul în pantă și nu trebuie să schimbi mereu vitezele prin serpentine și porțiuni sinuoase.
I-am mulțumit domnișoarei de la Europcar și m-am îndreptat spre oraș. Pe drum mi-am dat seama că nu verificasem care sunt limitele de viteză în Norvegia, așa că am căutat să mă iau după ceilalți participanți la trafic, încercând să nu depășesc vreo clipă 100 kmh.
Și dacă tot am adus vorba de viteza maximă legală:
- în localități - 50 kmh
- în afara localităților - 80 kmh
- pe autostrăzi (care nu sunt chiar așa multe cum v-ați închipui) - 110 kmh
Bineînțeles, aceste limite sunt susceptibile de modificare, potrivit semnelor de circulație aplicabile pe anumite sectoare de drum.
Și încercați să nu depășiți aceste limite de viteză; amenzile sunt destul de pipărate. Eu și acum sunt un pic precaut, în eventualitatea că la firma de închirieri ar sosi vreo amendă pentru viteză.
În încercarea de a economisi cât mai mult posibil, pentru șederea din Stavanger rezervasem un hotel situat mai spre marginea orașului, Hotel Astor, o locație cu aspect de motorway american. Camera - o chestie mică cu un pat, o masă, televizor și un fotoliu. Total irelevant în condițiile în care aveam să fiu mereu pe drumuri. Nici după cazare nu am așteptat prea mult și am pornit să explorez orașul, îndreptându-mă către centru.
Stavanger este al treilea oraș și aglomerație urbană a Norvegiei, deși după standardele din România ar fi considerat un oraș mediu (ceva gen Sibiu) la cei aproximativ 130.000 de locuitori. Centrul orașului, ce corespunde în mare cu zona din jurul portului, este alcătuit în mare parte din case mici din lemn, construite în secolele 18 și 19, majoritatea populației locuind spre periferii și în suburbiile ce alcătuiesc zona metropolitană cu o populație de circa 300.000 locuitori.
Curățenie, ordine, liniște, civilizație, sunt cuvintele de ordine în Norvegia. Traficul este departe de cel întâlnit în România, gunoaiele sunt aproape inexistente, iar dacă cumva din întâmplare, cineva certat cu bunul simț ar arunca pe jos un PET ori vreun ambalaj din plastic, poți fi sigur că a doua zi gunoiul respectiv nu va mai fi acolo.
A doua zi de la sosire (23 august) am mers la Kjeragbolten, iar pe 24 august am plecat spre Odda. Preikestolen a ieșit din plan, datorită timpului insuficient, însă am de gând să mă mai întorc în Norvegia, așa că am lăsat câte ceva și pentru altă dată.
Pentru a ajunge la Odda, am ales varianta drumului către Bergen, pentru ca apoi undeva pe traseu să virez spre dreapta. Dar dacă mă întrebați acum unde anume, nu aș mai ști să vă spun. După ce am părăsit zona metropolitană Bergen, am mers către nord până am ajuns la feribotul ce face legătura cu Arsvågen Ferjestø.
Câteva cuvinte despre infrastructura rutieră din Norvegia. În mod evident, diferența dintre aceasta și cea din România este considerabilă. Pentru a traversa munții, norvegienii au preferat construirea de tuneluri, unele (după cum urmează să povestesc) lungi de peste zece kilometri. În loc de kilometri de serpentine și curbe potențial periculoase, drumul trece drept prin inima muntelui, scutindu-te de un traseu obositor și solicitant. Pe întreg cuprinsul țării sunt circa 1000 de tuneluri totalizând aproximativ 750 km în lungime, la care se adaugă câteva sute de poduri mai mici sau mai mari. Toate acestea, pe deplin integrate într-o rețea de drumuri naționale impecabile, asigură un trafic rutier fluent și în general lipsit de incidente. Autostrăzile sunt mai rar întâlnite datorită reliefului muntos, acestea concentrându-se în general în jurul orașelor mai importante.
Nu înseamnă însă că totul e perfect. Am mers uneori kilometri întregi pe drumuri (unele chiar de importanță turistică națională, precum Hardanger Scenic Route) cu o lățime care abia permitea trecerea a două autoturisme din sens opus. Nu de puține ori, într-o curbă sau vârf de pantă cu vizibilitate redusă, m-am trezit brusc în față cu câte un autocar sau un pick-up truck gata să se urce pe sărăca mea Skoda. Dar când tragi linie și faci media, Norvegia este depaaarte de România (și nu„ în jos”).
După ce am coborât de pe feribot, m-am îndreptat spre nord, în direcția Odda - Tyssedal. Pe lângă nelipsitele fjorduri și vârfuri maiestuoase, pe acest traseu se găsesc două dintre cascadele emblematice ale Norvegiei: Langfossen și Låtefossen.
Cascada Langfossen se află la ieșirea din Langfossentunnelen, pe drumul european E134, acesta trecând chiar pe la baza căderii de apă. Este considerată una din cele mai frumoase din Norvegia și din lume. Are o cădere în trepte de 612 m și se varsă în Åkrafjorden. Pentru cei care au suficient timp la dispoziție există un traseu care pornește de la bază și urcă 640 m prin pădurea de pini către platoul de deasupra.
Mai la nord, la nici o oră de Odda, o altă cădere spectaculoasă și anume Cascada Låtefossen. Deși mult mai mică decât „surata” sa descrisă mai sus (doar 165 m), nu este mai prejos în privința spectaculozității. Apa ce se scurge dintr-un lac situat la altitudine coboară vertiginos prin două jgheaburi imense, unindu-se apoi înainte de a trece pe sub șosea spre a se vărsa în râul Grøndalslona.
Și nu este singura atracție de acest gen din zonă. La nici 300 metri depărtare, însă pe malul opus al râului, există o altă cădere de apă, dar care deseori este trecută cu vederea datorită faptului că majoritatea turiștilor se opresc la Låtefossen: cascada Espelandsfossen.
Și pentru că uneori lucrurile frumoase nu vin niciodată singure (ca și cele rele, de altfel), în încercarea de a surprinde câteva cadre ale Espelandsfossen, am descoperit o potecă ascunsă care m-a urcat undeva pe la mijlocul Låtefossen, de unde putut admira căderea de apă din cu totul alt unghi decât cei care rămăseseră jos, în șosea.
Spre seară am ajuns la Odda, la locuința lui Dariusz, un polonez stabilit pe acele meleaguri, unde am avut singura cazare prin Airbnb din toată călătoria în Norvegia. Dariusz locuia singur într-o ditamai căsoaie (de fapt cu un husky blând și simpatic care cerșea mereu atenție), așa că transformase demisolul locuinței într-un spațiu generos de cazare. Singurul lucru care lipsea din cameră era televizorul, însă cine avea nevoie de televizor când putea ieși în prag pentru a vedea așa ceva?
Odda este centrul administrativ al regiunii cu același nume, echivalentul unei reședințe de județ din România, dacă poate fi numită reședință de județ o localitate cu puțin peste 7.000 de locuitori. Singurul obiectiv economic mai important mi s-a părut o fabrică (cea din foto de mai sus), despre care am înțeles că ar fi o fabrică de îngrășăminte chimice și unde în 1927 (potrivit Wikipedia) ar fi fost inventată o metodă revoluționară de producție a îngrășămintelor pe bază de azot, denumită chiar procesul de fabricație Odda. În fine, destul cu amănuntele plictisitoare...
Se făcuse seară, eram obosit, înfometat, dar mai ales însetat, așa că am pornit la vale către centrul orașului, situat exact la capătul sudic al Sørfjorden, un „fjord pui” al mai marelui Hardangefjorden. Am identificat un bar acceptabil cu o terasă ce dădea către apă și am comandat o bere la dozator. Preț: 89 coroane, echivalentul a aproximativ 45 lei. Și pentru că după prima bere setea încă persista, am mai comandat-o și pe a doua. „Decât” 90 de lei zburați într-o oră pentru două beri care în România ar fi costat 10 lei.
În prima zi la Odda (25 august) am mers la Ghețarul Buarbreen, iar în ziua următoare mi-am îndeplinit visul: Trolltunga. Din acel moment putea ploua cu „pisici și câini”, vorba englezului, însă am avut noroc de încă câteva zile frumoase.
Pe 27 august mi-am luat rămas bun de la Dariusz și de la simpaticul lui husky și am pornit din nou la drum către Flam și apoi Laerdal. Către nord se afla imensul Hardangerfjord cu al său Hardanger Scenic Route și aveam de ales două variante pentru a parcurge parțial acest drum mult lăudat: fie mergeam direct către nord prin Tyssedal - Kinsarvik și apoi Bjotveit, unde aș fi traversat un pod și mai departe spre Vossevagen, fie direct din Odda viram la stânga către Jondal, unde aș fi ajuns după parcurgerea a două tuneluri (Folgefonntunnelen și Jondaltunnelen), apoi cu feribotul până la Tørvikbygd și mai departe pe malul de nord-vest al Hardangerfjord până la Vossevagen. Am ales cea de-a doua variantă, însă nu pot spune că mult lăudatul Hardanger Scenic Route m-a impresionat în mod deosebit. Poate prima variantă direct către nord ar fi fost mai deosebită, însă acum nu mai contează.
Înainte de a pleca la drum, am oprit un pic la supermarketul din centru, de unde am cumpărat provizii pentru drum. Însă aici am avut ocazia să fac, după părerea mea, cea mai frumoasă fotografie a călătoriei. În acea dimineață, vântul abia se simțea, iar apa fjordului se transformase într-o oglindă uriașă în care se reflectau munții maiestuoași ce îl străjuiau, dar și cerul pictat cu câțiva nori răzleți. Undeva în depărtare aburul de la fabrica de îngrășăminte se ridicau încet în aer. Involuntar, priveliștea îți inspira o liniște interioară imposibil de regăsit în orașele aglomerate și zgomotoase în care trăim deobicei. M-am așezat pe una din băncile de la marginea apei și timp de circa un sfert de oră, mi-am consumat în liniște sandwichul și sticla de pepsi ce constituia micul meu dejun, apăsând din când în când declanșatorul camerei foto. Peisajul mi-a plăcut așa de mult, încât la acest moment se află undeva pe un perete al locuinței mele, alături de alte momente speciale din hoinărelile mele.
În drum spre Lærdalsøyri, am făcut o oprire la Flåm. Dacă vă mai amintiți, aici mă oprisem în urmă cu 3 ani, atunci când plecasem cu trenul din Oslo și coborâsem apoi dinspre Myrdal cu Flåmsbana, pe „cea mai frumoasă cale ferată din lume” de doar 20 km. L-am regăsit la fel de animat ca și prima dată, numai că acum la unul din cheiurile din port era ancorat o enormitate de vapor de croazieră, pe lânga care HMS Titanic s-ar fi simțit complexat.
Deși are o populație de doar... 350 locuitori, Flåm este un important punct de escală pentru vasele de croazieră ce străbat apele Scandinaviei. Nu cred că exagerez, dar probabil vara populația locală este depășită de zece ori de numărul turiștilor aflați în tranzit prin acest orășel după standardele norvegiene și cătun după cele din România. Asta doar într-o zi, căci potrivit Wikipedia aproximativ 450.000 de turiști vizitează localitatea aflată la extermitatea sudică a Aurlandsfjord. Se estimează că poluarea celor circa 160 vase de croazieră ce tranzitează pe aici o depășește cu mult pe cea traficului auto.
Am reușit să găsesc un loc de parcare la vreo 500 m de port și am luat-o la pas înapoi. În urmă cu trei ani, în așteptarea plecării către Bergen cu vaporul rapid, descoperisem printre micile magazine din port o tonetă de unde cumpărasem un delicios curry de creveți, iar acum eram curios dacă mai funcționau. De data aceasta am găsit o întreagă alee de comercianți, de la care aveai de ales pe săturate. De data aceasta am ales o tocană de ren cu tăiței, iar după ce mi-am astâmpărat foamea am cumpărat trei batoane de salam din carne de balenă, ren și elan.
Am lăsat Flåm în urmă și am continuat spre nord, către Laerdal. Am trecut pe lângă Stegastein Viewpoint, în ideea că îl voi vizita peste câteva zile, în drum spre Bergen (din cauza ploii torențiale nu am reușit însă).
Însă înainte de a ajunge la Lærdalsøyri, am trecut prin Laerdaltunnelen. Imaginați-vă un masiv muntos care pentru a fi traversat ai avea nevoie de aproape 2 ore datorită multitudinii serpetinelor. În loc de de a-ți consuma nervii, timpul și carburantul pe un asemenea drum, norvegienii au străpuns efectiv masivul pe la baza sa pe o distanță de 24,5 km. Laerdaltunnelen este cel mai lung tunel auto din lume, însă cu toate acestea pe toată lungimea sa am avut în permanență semnal 4G full și radio DAB. Pentru a "rupe" monotonia mersului printr-un "tub" săpat prin stâncă, trei refugii cu parcare au fost construite la distanțe aproximativ egale, fiind luminate de o multitudine de culori. Pentru că nu există ieșiri de urgență, la fiecare 250 metri există telefoane SOS, precum și stingătoare portabile. În momentul în care un stingător este ridicat din lăcașul său, o serie de indicatoare luminoase sunt activate, ordonând șoferilor întoarcerea și părăsirea de urgență a tunelului. Există sisteme automate de numărare a mașinilor, menite a detecta eventuale vehicule ce au intrat, însă nu au mai ieșit într-un timp rezonabil.
Pe de altă parte, un tunel de o asemenea lungime are și dezavantaje. Și aici, dar și în tunelele mai lungi, aerul este deosebit de poluat. Deși din loc în loc sunt instalate purificatoare și ventilatoare imense, acestea nu reușesc decât să creeze o atmosferă respirabilă. Mirosul gazelor de eșapament arse pătrunde în interior chiar dacă instalația de climatizare a mașinii este setată pe recirculare, iar o persoană cu stomacul mai sensibil ar avea probleme serioase în cele 20-30 de minute necesare străbaterii tunelului.
Din fericire, eu l-am străbătut cu bine, iar la câțiva kilometri de la ieșire am ajuns la Lærdal Ferie- og Fritidspark, un complex de vacanță menit a acomoda toate genurile de turiști, fie că vor să stea în camper, fie într-o cameră de hotel. După cazare nu am mai avut stare și am plecat spre biserica de lemn din Borgund.
Borgund stavkyrkje (alături de alte biserici de lemn din Norvegia) este inclusă în patrimoniul cultural UNESCO. A fost construită undeva la începutul mileniului, aproximativ între 1180 și 1250. Timpul și-a pus patina peste bârnele de lemn folosite la construcție, astfel că în ziua de azi acestea au devenit negre, dând edificiului un aspect sumbru și oarecum sinistru. Cu puțin efort, o producție cinematografică horror ar avea succes dacă ar avea drept locație pentru filmare biserica din Borgund.
Din păcate pentru mine, nu am reușit să ajung la timp pentru a putea vizita și interiorul. Mai mult decât atât, sorele apunea exact după munții din spate, așa că am fost nevoit să aștept aproape o oră pentru a putea face câteva fotografii cât de cât acceptabile.
Pe 28 august am mai mers încă un pic către nord, spre Øvre Årdal, unde am făcut un traseu până la cascada Vetissfossen.
În dimineața zilei de 29 am fost trezit de sunetul unei ploi mărunte ce cădea ușor pe pervaz. Mda, până la urmă s-a stricat karma, mi-am zis înciudat și mi-am tras pilota peste cap. În cele din urmă însă nu am mai reușit să adorm la loc, așa că m-am dat jos și am aruncat o privire afară. Instantaneu, am rămas cu gura căscată.
Soarele încă nu se ridicase mai sus de munți, așa că fiordul era încă cufundat în semiîntuneric. Straturi de ceață se prelingeau încet pe versanții abrupți și o liniște cuprinsese întregul complex turistic. Era de-a dreptul ireal ce vedeam în fața ochilor; parcă ajunsesem dintr-o dată într-un loc rupt de restul lumii și de curgerea timpului.
La ăștia și pe vreme rea e frumos! Mi-am luat imediat camerele și trepiedul și am ieșit afară în pantalonii de pijama, după ce mi-am tras o bluză pe mine. Pe lângă fotografiile de mai sus (și altele), am făcut o filmare de câteva minute pe care am inclus-o apoi în filmulețul călătoriei, la o viteză de 30 de ori mai mare pentru a putea fi sesizată mișcarea valurilor de ceață.
După micul dejun am plecat spre Bergen. Pe drum a plouat încontinuu pentru cel puțin jumătate din distanță. Flåm, atât de însorit și vesel în urmă cu două zile, era cuprins de o ploaie torențială. Am trecut pe lângă el fără a mă mai opri și am continuat către destinație. În Vossevangen, la sensul giratoriu de la ieșire, mă aștepta o surpriză oarecum neplăcută: drumul către Bergen era blocat de căderi de stânci și avea să dureze câteva ore până la degajarea carosabilului. M-am întors înapoi în oraș, am parcat lângă biserica locală și am început să mă plimb fără rost pe străzi. Am intrat într-o cafenea, unde am mâncat un sandwich și un fel de plăcintă cu nucșoară, am mers pe malul lacului și mi-am încercat norocul de două ori, încercând să văd dacă nu se deblocase drumul, dar fără noroc.
În cele din urmă, după ora 14.00, am reușit să plec mai departe. Ploaia se oprise, așa că puteam conduce în condiții sporite de siguranță. Pe măsură ce mă apropiam de Bergen, traficul devenea din ce în ce mai aglomerat, însă și vremea începuse să se îndrepte.
La Bergen am făcut plinul mașinii, m-am cazat la Hotel Citybox Danmarkplass, apoi am mers și am predat mașina la reprezentanța locală Europcar. „Predat” este un fel de spune, pentru că deja închiseseră (deși nu era încă 17.00), așa încât nu a trebuit decât să las cheia într-un sertar blindat aflat în peretele clădirii.
Pont: mașinile inchiriate trebuiesc returnate cu rezervorul plin, la fel ca la primire. In caz că sunteți nevoiți să predați o mașină in Bergen, trebuie să stiți că la 50 de metri de filiala Europcar (dar și Hertz) este o stație de alimentare.
De la sediul Europcar am plecat direct spre centrul Bergenului. Deși vremea era încă senină, temperatura aerului scăzuse simțitor, semn că în curând prognoza nu avea să fie la fel de „plăcută” precum în primele zile ale călătoriei. De la hotel până în port era destul de mers, însă a fost o plimbare destul de plăcută prin zona modernă de bussiness a orașului.
În Bryggen mi-am amintit că încă nu-mi luasem vreun articol de îmbrăcăminte și dintr-un magazin de la parterul clădirilor vechi din lemn mi-am cumpărat o bluză cu glugă și un suvenir pe care am reușit să îl pierd până am ajuns în România.
În acel weekend în Bergen avea loc un festival street food, însă bineînțeles că specificul acestuia nu putea fi decât local. La cele câteva zeci de tarabe instalate pe chei (la care se putea plăti fără probleme cu cardul) nu am zărit nici măcar una care să vândă un grill tradițional gen porc, vită sau pui. Absolut toate aveau fie fructe de mare ori pește proaspăt, fie preparate din acestea, precum Bergensk Fiskesuppe (de-a dreptul delicioasă), fish & chips, sandwich-uri cu somn și legume, frigărui de creveți ori fructe de mare și... câte și mai câte.
În acea seară nu am luat decât un sandwich și am pornit la plimbare pe chei. Mai târziu aveam de gând să urc pe vârful Fløyen, în încercarea de a face o fotografie la apus, însă până la acel moment mai aveam de pierdut vremea. Un velier zvelt se apropia încet în vederea acostării și am decis să rămân pe loc.
Ați citit romanul Doi ani de vacanță al celebrului Jules Verne? Cincisprezece copii cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani de la un colegiu din Noua Zeelandă călătoresc pe schonnerul Sleuth, pentru ca în cele din urmă să intre în derivă și să naufragieze pe o insulă pustie din Oceanul Pacific. Ei bine, la momentul la care velierul din Bergen a început efectiv manevrele de acostare și s-a apropiat suficient de mult de țărm, am realizat surprins că în afară de căpitan și câteva ajutoare, întreg echipajul era format din... copii și adolescenți. Ideea unei școli de navigație clasică de acest gen mi s-a părut extraordinară, mai ales într-o epocă în care copii s-au transformat într-o generație „fulg de nea”, super- și hipersensibili, fragili emoționali și refugiați aproape în totalitate în mediul virtual.
După școala de navigație am urcat cu funicularul pe vârful Fløyen, unde am regăsit un vechi prieten din urmă cu trei ani, bătrânul trol ce păzește și veghează asupra orașului.
Nu am avut noroc de un apus prea spectaculos: norii erau prea groși și razelor soarelui nu reușeau să le străbată. Dar asta nu înseamnă că nu am folosit camera foto, ci dimpotrivă.
Se întuneca, iar vremea dădea să se strice. Am luat funicularul pentru coborâre și apoi m-am îndreptat spre hotel, încercând să mă strecor printre stropii de ploaie ce începuseră să cadă. Poate că ar fi trebuit să iau tramvaiul preț de câteva stații, însă m-am gândit că luminile orașului pe timp de noapte îmi vor oferi prilejul unor capturi foto mai spectaculoase.
A doua zi aveam în plan două activități: o cursă verticală din Bryggen până pe vârful Floyen și o hoinăreală în jurul orașului, pe potecile dinspre nord. Numai că nu am avut noroc - dimineața devreme afară deja ploua torențial. Am pus deoparte echipamentul de alergare și bocancii și m-am întors în port, în ideea de a face câteva fografii clădirilor de lemn din zonă. Era o vreme imposibilă pentru plimbare; închipuiți-vă o ploaie torențială cu vânt, la o temperatură de maxim 17 grade.
Nici pentru fotografiat nu aveam lumină potrivită, așă că m-am decis să colind magazinele de articole sportive, în speranța unor reduceri substanțiale la o jachetă de alergare. Nici gând de așa ceva. După câteva magazine cu prețuri de-a dreptul obscene, am abandonat ideea și m-am oprit într-un rock bar, unde mi-am călcat pe inimă și am băut două beri (la preț „de Norvegia”).
Seara mi-am petrecut-o în camera de hotel, uscându-mi hainele murate de ploaie. Deja etapa Bergen a călătoriei se terminase.
De la Bergen la Oslo am mers cu trenul, pe același traseu pe care în urmă cu trei ani călătorisem în sens invers, însă doar până la Myrdal. Nu aveam loc la geam, vremea era mohorâtă, așa că am preferat să urmăresc câteva episoade din serialul Dark pe Netflix. Și ca să fie tot tacâmul complet, la coborâre am uitat o excelentă jachetă de vânt și ploaie, pe care aveam de gând să o folosesc peste doar o săptămână la Ciucaș X3.
La Oslo nu aveam de stat decât o noapte. Deși oboseala începea să se manifeste, am făcut un ultim efort și am ieșit pentru o ultimă plimbare în zona palatului regal și a portului.
În dimineața plecării, am avut o serie de întâmplări care m-au făcut cât pe ce să pierd avionul de întoarcere.
În primul rând am pierdut timp prețios în gara centrală, în încercarea de a recupera jacheta pierdută în tren în ziua precedentă (demers inutil, căci biroul de obiecte pierdute era închis în weekend). Dacă aș fi știut, aș fi luat o cursă Flytoget direct către aeroport, fără să mai fac o escală la Oslo Sentralstasjon.
În aeroport, nu am identificat cursa mea pe terminalele de self check-in, iar pe afișajul electronic general cursa Oslo - București era singura fără un birou de check-in deschis. După căutări îndelungate un funcționar al aeroportului m-am îndrumat către biroul 1, unde o duduie foarte relaxată și calmă mi-a preluat bagajul și mi-a recomandat să mă grăbesc să ajung la poarta de îmbarcare.
Am trecut prin controlul de securitate, însă la controlul de frontieră era o coadă de circa 200 de persoane la un singur ghișeu. Am stat circa zece minute la coadă, până am realizat că pe lângă ghișeul poliției, existau și câteva ghișee pentru control automat, prin care se putea trece doar cu pașaportul. Norvegia este membră a SEE (Spațiul Economic European) și prin urmare un act de identitate este suficient pentru cetățenii UE și SEE în vederea trecerii frontierei. Înainte însă de a pleca din România, mânat de un al șaselea simț, am pus în bagaje și pașaportul. Și mânat de același simț, în dimineața respectivă îmi pusesem pașaportul în bagajul de mână și nu cel de cală, unde stătuse până atunci. Ușurat, am intrat pe culoarul care ducea către porțile automate, am pus pașaportul pe scaner și în câteva secunde, eram liber să trec mai departe către poarta de îmbarcare. Pffiiuuu, cât pe ce!
Prin urmare, sfat pentru călătorii viitoare:
Chiar dacă intenționați să călătoriți în UE sau SEE (Elveția, Islanda, Norvegia sau Lichtenstein), ar fi bine să aveți asupra voastră și pașaportul.
