Pentru început puțină istorie (sursa Wikipedia):
În urma războiului ruso-turc din 1806–1812, câștigat de Imperiul Țarist, rușii au cerut „ambele țări românești” (Țara Românească și Moldova). Doar amenințarea armatelor napoleoniene a făcut ca pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile să se limiteze la ținuturile turcești dintre Nistru și Prut: Hotinul și Bugeacul (Basarabia pe hărțile europene).
Tratatul de la București din 16/28 mai 1812, încălca astfel practica internațională și normele de drept existente la moment, devreme ce Imperiul otoman ceda ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, anume Moldova, cu care imperiul avea un tratat garantând frontierele de atunci.
Ca urmare a cedării acestui teritoriu, au urmat schimburi importante de populații cu Imperiul otoman, musulmanii turci și tătari din Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de moldoveni, părăsind teritoriul anexat pentru a se stabili în Dobrogea (teritoriu rămas otoman, unde s-au amestecat cu românii locali ziși Dicieni) și fiind înlocuiți prin peste 60.000 de bulgari și găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și de aproximativ 150.000 de ruși și ucraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe. Pe lângă aceștia, dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată decât în restul Europei, a contribuit și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă nu toți noii veniți erau ruși. Afluxul de evrei, armeni, greci, germani și alte nații a făcut din gubernia Basarabiei un ținut în care orașele erau foarte pestrițe, rusa fiind singura limbă comună, iar băștinașii nu mai erau decât 70 % din populație în 1910.
Autonomia guberniei, garantată în 1816, este desființată în 1828, guvernatorii moldoveni fiind înlocuiți prin guvernatori militari ruși. În 1829, biserica este trecută, în ciuda protestelor clerului, din obediența mitropoliei moldovene care ținea de patriarhia Constantinopolului, în subordinea patriarhiei Moscovei ; șerbia și robia, care fuseseră desființate în 1749 de domnul moldovean Constantin Mavrocordat sunt restabilite (până în 1861), iar limba română este interzisă în administrație. Procesul de deznaționalizare s-a desfășurat și prin rusificarea toponimelor (Chișinău > Kișiniov, Orhei > Orgheev, Ciubărciu > Ciobruci) sau prin oficializarea sistematică a denumirilor turcești în dauna denumirilor moldovenești, (Frumoasa > Kagul, Oblucița > Ismail, Cetatea Albă > Akkerman, Tighina > Bender).
Declanșarea revoluției ruse din februarie 1917 a însemnat și începutul destrămării Imperiului, naționalitățile ne-ruse revendicând autonomia. Revoluția din Octombrie 1917 – ca urmare a căreia partidul bolșevic a preluat totalitatea puterii în Rusia (act în care călătoria unor lideri bolșevici spre Rusia a fost sprijinita de Imperiul german), a dus la armistițiul apoi pacea de la Brest-Litovsk, prin care Lenin le ceda germanilor țările baltice, Bielorusia și Ucraina. În acest context, liderii din Sfatul Țării nu mai puteau conta, pentru a garanta pacea civilă și recoltele în Basarabia, decât pe armata română, care, rămasă singură pe frontul de est după retragerea Rușilor, fusese și ea nevoită în cele din urmă să accepte armistițiul cu germanii la 9 decembrie 1917. Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să violeze și să ucidă populația civilă, fruntașii basarabeni fiind asasinați de către organizațiile comuniste. În aceste condiții la 22 decembrie 1917, Sfatul Țării a cerut guvernului român aflat la Iași să trimită armata să restabilească ordinea. Trupele aliate, conduse de generalii Broșteanu (român) și Berthelot (francez) au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori la 9-16 ianuarie 1918 pentru ca în câteva zile să elibereze complet Basarabia.
Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director a fost dizolvat și a fost înlocuit cu Consiliul de Miniștri, iar ca Prim-ministru al noii republici a fost numit Daniel Ciugureanu. De fapt a fost o reconfirmare a funcției prin prisma faptului că a fost ales Prim-director pe 17 ianuarie 1918. Ion Inculeț a devenit președintele republicii. În lunile ce urmează, pe lângă atacurile bolșevice venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani, apar și pretenții teritoriale din partea Ucrainei, și ea proclamată independentă. Sfatul Țării începe atunci să manifeste intenții de unire cu România, care sunt exprimate și prin "moțiuni de unire votate de diferite județe (Soroca, Bălți)". În cele din urmă, unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie 1918 prin 86 de voturi, contra 36 (pentru menținerea independenței) și 3 abțineri.
Ca urmare a destrămării Imperiului Țarist, Rusia Sovietică recunoscuse oficial toate pierderile teritoriale ale Imperiului Țarist între 1917 și 1921, cu excepția Basarabiei, deoarece aceasta era singura regiune pe care guvernul bolșevic nu o cedase de bunăvoie. Hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 era socotită de autoritățile sovietice ca fiind o înscenare imperialistă.
Ca urmare a protocolului adițional secret al pactului de neagresiune încheiat între Hitler și Stalin în 1939 și a prăbușirii Aliaților apuseni în iunie 1939, un ultimatum este transmis României de către Uniunea Sovietică la data de 28 iunie 1940: României i se dau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va declara război. România cedează și după 40 de ore, trupele sovietice și ale NKVD-ului intră în teritoriile cerute și suplimentar în Ținutul Herței care nu era menționat în ultimatum. În timpul retragerii pripite și haotice a administrației și armatei române din aceste teritorii, populația civilă a fost supusă la jafuri, torturi și asasinate din partea comandourilor comuniste și a trupelor NKVDiste. Alte acțiuni împotriva reprezentanților oficiali ai Statului Român în retragere au fost comise de unități militare sovietice și de comuniștii locali. Locuitorii ținutului, născuți în limitele sale, devin cetățeni sovietici; cei născuți în restul României sunt expulzați numai cu hainele de pe ei, iar refugiații de orice origini, care fugiseră din URSS și trăiau în Basarabia sub ocrotirea comitetului Nansen, sunt deportați în Siberia, precum și localnicii care fuseseră slujbași ai statului român.
La o lună de la anexare, guvernul sovietic a dezmembrat-o în trei părți. Partea centrală a fost denumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și era formată din 30.000 km² basarabeni, plus 4.100 km² de teritoriu de pe malul stâng al Nistrului. Sudul Basarabiei (de la Marea Neagră) și partea de nord a acesteia, împreună cu nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritorii ce însumau 14.400 km², precum și restul de 4.000 km² din fosta republică autonomă înființată peste Nistru în 1924, au fost atribuite Ucrainei. Această reîmpărțire a fostefectuată cu singurul scop de a crea enclave etnice în interiorul republicilor componente ale URSS, susceptibile de a crea probleme în caz de separare, cum s-a dovedit după căderea comunismului.
După intrarea României în cel de-al doilea război mondial, Basarabia s-a întors în componența statului român timp de încă trei ani. În decursul acestor trei ani însă, ținutul este administrat militar, iar populațiile suspectate de a fi colaborat cu puterea sovietică (precum și țiganii și evreii, indiferent de atitudinea lor) sunt supuse la rândul lor la jafuri, asasinate și deportări în Transnistria.
În martie 1944 armata sovietică revine în teritoriile siuate la nord-est de o linie Tighina-Chișinău-Iași, iar la 23 august 1944, după trecerea României de partea Aliaților, reocupă Basarabia în întregime. Acțiunile de teroare întreprinse de comuniști, ajutați de armata sovietică și susținuți de NKVD, împotriva populației civile în 1940, s-au repetat atât în momentul retragerii armatei sovietice din iunie 1941, cât și, mult mai intens, după revenirea acesteia în 1944. O bună parte din aceste acțiuni ținteau și „stârpirea urmelor imperialismului român burghezo-moșieresc”, adică eliminarea sentimentului românesc printre basarabeni și înlocuirea lui, pentru cei de limba română, prin identitatea „moldovenească sovietică”.
După 1944, organizarea teritorială a rămas cea făcută de Stalin după anexarea din 1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți. Sovietizarea din nou a Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herței s-a manifestat timp de 50 de ani și printr-o o campanie de distrugere a culturii și memoriei băștinașilor prin deportări masive, interzicerea alfabetului latin, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea denumirilor de localități, teroare și asasinate. Dacă în 1940 au fost deportați zeci de mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la peste 120.000 de localnici, în mare parte români moldoveni.
După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991, fosta Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se declară independentă la 27 august 1991 sub numele de Republica Moldova, iar la 2 martie 1992 a fost recunoscută și de Organizația Națiunilor Unite. Încercările de unire cu România nu au dus la nici un rezultat, pe de o parte deoarece România ca stat nu a manifestat nicio dorință reală in acest sens, pe de alta fiindcă mișcarea naționalistă românească din Basarabia a adoptat revendicări nerealiste (abolirea oficială a pactului Hitler-Stalin și a tuturor consecințelor sale, revenirea la granițele din 1939, expulzarea minorităților adică a unei treimi din populație...). Contextul geostrategic de dependență energetică a celor două țări față de Rusia și de prezență pe teritoriul Moldovei a Armatei a 14-a Ruse, precum și șovinismele antagoniste ale populațiilor conlocuitoare, au dus la un impas politic, noul stat al Republicii Moldova, care era unitar, fragmentându-se în trei entități distincte (Republica Moldova propriu-zisă, Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia și Republica Moldovenească Nistreană, care este independentă de facto). Din acest blocaj a ieșit în final câștigător partidul Comunist care s-a reconstituit, apoi a deținut majoritatea în parlament până în aprilie 2009. Potrivit Declarației de independență, limba de stat este limba română, dar astăzi constituția Republicii Moldova, în articolul său 13, numește limba de stat moldovenească, în timp ce Academia de Științe afirmă identitatea lingvistică între limba moldovenească și limba română, dar folosește conform legilor, prima denumire. Recent, parlamentul Republicii Moldova a votat ca limba oficială de stat să fie cea română.
* * *
În iulie 2015, așteptând cu înfrigurare plecarea către Olanda de la sfârșitul lunii, am plănuit o vizită-fulger la Chișinău. Scopul principal era vizitarea vestitelor crame moldovenești subterane, însă plecând cu o zi înainte de vizita propriu-zisă, aveam posibilitatea de a ne plimba un pic și prin oraș (despre care se poate spune cu puțină imaginație că este al doilea ca populație din România).
Dintre cele două faimoase crame (Mileștii Mici și Cricova), am ales-o pe cea din urmă, deși din relatările unui prieten (Mister G), prima nu este cu nimic mai prejos decât cealaltă. Vizita în sine presupune programarea prealabilă pe site-ul cramei, unde se poate alege între opt tururi de vizitare. Dar despre vizita la cramă mai târziu...
Plecarea a fost sâmbăta dimineața devreme. Cazarea o rezervasem prin Booking - un apartament utilat și dotat în centrul Chișinăului, situat într-un complex rezidențial nou-construit. Întrucât ne anunțasem sosirea în jurul orelor 12.00, la ora 07.00 deja eram pe drum în drum spre punctul de trecere a frontierei de la Albița (lângă Huși, jud. Vaslui). Chestia amuzantă este că toți trei ne pregătisem pașapoartele din timp (inclusiv eu care solicitasem eliberarea primului meu pașaport cu doar o lună înainte de plecare), pentru ca cu doar o săptămână înainte Guvernul Republicii Moldova să emită o hotărâre prin care cetățenii Statelor Membre UE putea intra doar pe baza actelor de identitate naționale.
Trecerea frontierei în sine nu a ridicat probleme majore: în timp ce pe malul românesc al Prutului nu cred că am fost reținuți mai mult de 15 minute, după verificarea actelor de identitate și o scurtă întrebare din partea funcționarului vamal dacă avem ceva de declarat, am trecut podul peste râu și ne-am oprit la punctul de control moldovenesc. Aici a durat un pic mai mult, pentru că pe lângă plata rovignetei (de fapt a vignetei sau „moldo-vignetei”), polițistul de frontieră (sau poate vameș) uitase să ne mai restituie documentele personale și ale autoturismului. Într-un final le-am recuperat și am pornit la drum.
Pentru cel obișnuit cu drumurile din România, șoselele moldovenești pot constitui o surpriză destul de plăcută. În general acestea au fost construite în perioada sovietică și prin urmare au o serie de caracteristici specifice mentalității din perioada Războiului Rece. În primul rând sunt mult mai late decât cele românești, cel mai probabil pentru a permite deplasarea coloanelor militare. Și tot din acest motiv, ele nu traversează localitățile, ci trec razant pe la aproximativ 1 sau 2 km, legătura cu acestea fiind făcută prin intermediul unor drumuri secundare care pornesc din șosea. Drept urmare, circulația este mult mai facilă, apariția unor situații potențial periculoase gen apariția unor căruțe ori pietoni în fața vehicului fiind sensibil mai redusă. Așa se face că distanța dintre punctul de trecere al frontierei și Chișinău am parcurs-o în aproximativ 1 oră și jumătate, aici incluzând și pauza necesară unei mici gustări pe capota mașinii.
În jur de ora 12.00 intram în Chișinău. La prima vedere arhitectura, oamenii, mașinile nu diferă în mod radical de România: aceleași blocuri îngrămădite de tip comunist, taximetre marca Logan, autoturisme destul de noi și aceași aglomerație și indisciplină în trafic ca și în capitala noastră. Și totuși mai eraceva... Undeva în străfunduri, în adâncul betonului și cărămizilor din care au fost ridicate clădirilor, în aerul înnăbușitor ce îl respiram, în însăși substanța lucrurilor se simțea ceva nedefinit. Ceva malefic ce sălașluia în stare latentă, rănit, muribund, însă în continuare plin de venin. Inițial am crezut că senzația era dată de diferența de dezvoltare economică și socială, însă ulterior am realizat că (cel puțin zona Chișinăului) nu este cu mult în urma României. Alții mi-au sugerat că cei aproximativ 150 de ani de influență rusească își lăsaseră în mod firesc amprenta asupra societății. Abia la momentul la care scriu această relatare îmi dau seama că era mai mult decât o influență rusească: de fapt era un iz stalinist-bolșevic care încă trăia chiar și la 25 ani de la destrămarea măreței Uniuni Sovietice. Nici acum nu pot spune ce mi-a creat acea impresie. Dincolo de reclamele și anunțurile în limba rusă, dincolo de târgul de vechituri din centrul orașului de unde mi-am cumpărat o butelcă de votcă cu stema Rusiei, demonul stalinismului încă mai dăinuia în Republica Moldova. Nu la vedere, ci ascuns undeva în întuneric precum Răul din romanul It al lui Stephen King, gata să muște ori să ademenească cu viziuni frumoase, pentru că în final să îl înhațe pe naiv și să îl târască înapoi în tenebrele perioadei Ciumei Roșii.
Destul cu stalinismul, pentru că nu aș vrea ca cineva să creadă că aceasta este trăsătura definitorie a României de dincolo de Prut. Dimpotriva, am găsit un oraș plin de viață și deosebit de primitor, cu plusurile și minusurile inerente. După cum spuneam, traficul nu se diferențiază prea mult de cel din București ori din marile orașe ale României. Trafic bară la bară, claxoane, praf, miros de gaze de eșapament, șoferi nervoși, la care se adaugă semnalizarea rutieră deficitară. La un moment dat, încercând să ajungem la adresa unde urma să ne cazăm, am pătruns pe o stradă care la acel moment nu era deloc circulată. O vagă senzație că am luat-o pe un drum greșit a fost cea care ne-a „salvat”: am întors mașina în loc, pentru ca în câteva secunde un șuvoi de autovehicule să apară și să ne facă să realizăm că acea stradă era de fapt cu sens unic. Nici la acest moment nu îmi amintesc să fi văzut vreun indicator rutier care să ne avertizeze despre acest lucru.
Folosind softul GPS de pe telefoanle mobile am reușit să ajungem în zona ansamblului rezidențial căutat. Însă, deși ne învârteam în jurul lui, nu reușeam să intrăm în parcarea acestuia, datorită străzilor cu sens unic ce îl înconjurau. În cele din urmă, am identificat o alee prin care ne-am strecurat și care ne-a scos exact în fața blocului. Reușisem în cele din urmă!
O remarcă deosebit de importantă: când intrați pe teritoriul Republicii Moldova dezactivați fără întârziere traficul de date! Din acel moment sunteți în afara Uniunii Europene, iar tarifele de roaming sunt de-a dreptul obscene. Fără să realizăm acest lucru, am folosit din plin telefoanele mobile la orientarea prin oraș, până când am atins limita maximă și am fost deconectați în mod automat de furnizorii de telefonie mobilă. Facturile emise ulterior au fost bineînțeles pe măsură...
La intrare am fost întâmpinați de către proprietara apartamentului, care ne-a condus până sus, ne-a înmânat cheile celor două uși succesive de acces, dar și cea a liftului. Ne-a explicat că în toate clădirile nou-construite s-a pus un accent deosebit pe securitate și din acest motiv, lifturile nu pleacă decât cu o cheie specială. Prin urmare, chiar dacă un intrus ar reuși să intre în scara blocului, ar rămâne blocat la parter, căci nu poate da comenzi liftului pentru a urca la etajele superioare.
Într-un final, după ce ne-am desfăcut bagajele și ne-am tars un pic sufletul, am ieșit la plimbare pe străzile Chișinăului. Pornind de la complexul rezidențial unde ne cazasem, am coborât la vale pe str. Ismail, iar la prima mare intersecție, am cotit către stânga pe Blvd. Ștefan cel Mare și Sfânt, unde la una din nenumăratele case de schimb din zonă, am schimbat lei românești în lei moldovenești pentru cheltuielile ce aveam să le facem.
Exceptând izul stalinist de care vorbeam mai devreme și anunțurile, panourile publicitare și reclamele în limba rusă (destul de dese), atmosfera din Chișinău nu se deosebește prea mult de cea din orașele din România. În special în partea veche a orașului, arhitectura clădirilor este cea specifică celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, fiind chiar uimitor de bine păstrată. Doar sediile instituțiilor publice amintesc de faptul că aici, vreme de aproape 50 de ani, a existat o republică componentă a Uniunii Sovietice.
Ajunși în Piața Marii Adunări Naționale, am fost întâmpinați pe de o parte de Arcul de Triumf, iar pe de cealaltă parte de clădirea Guvernului Republicii Moldova, un edificiu searbăd și monoton, de fapt o „cutie” gri, pe care cel mai sofisticat element arhitectonic este stema de stat aflată pe frontispiciu, deasupra intrării.
Vis-a-vis de Guvern, în spatele Arcului de Triumf, se întinde Parcul Catedralei, o oază de verdeață și răcoare într-un Chișinău încins de soarele nemilos al verii. După o scurtă hidratare de la un vânzător ambulant de sucuri și înghețată, am intrat în Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului”, respectiv sediul Mitropoliei Chișinăului și Întregii Moldove. A nu se confunda cu Mitropolia Basarabiei: în timp ce aceasta, deși de rit vechi, se află în subordinea Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolia Chișinăului și Întregii Moldove se află sub ascultarea Patriarhiei Moscovei.
Clădirea Mitropoliei are o arhitectură cu totul aparte, căci turla rotundă și înaltă este singurul element ce amintește de o biserică ortodoxă. Restul clădirii seamănă nici mai mult, nici mai puțin cu un templu grecesc în stil doric, cu coloane înalte de jur împrejur. Ca dimensiuni, catedrala Mitropolitană nu șocheză prin dimensiuni faraonice, precum alte clădiri cu caracter religios ce se construiesc pe alte meleaguri. Probabil pe celălalt mal al Prutului, mântuirea neamului poate fi atinsă și în spații mici, fără acoperișuri poleite cu aur ori limuzine de 100.000 €.
Lângă sediul Guvernului, am găsit un alt parc - Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt”, la intrarea în care trona o statuie a marelui domnitor. Un amănunt pe care l-am remarcat: la baza soclului statuii era depuse o mulțime de flori. Ulterior am căutat să identific vreo sărbătoare națională ori aniversarea unui moment important din viața acestuia care să se fi întâmplat în perioada imediat anterioară vizitei, însă nu am reușit. Doar data morții acestuia (2 iulie) era cel mai apropiat moment, însă buchetele de flori în mod cert nu ar fi supraviețuit peste două săptămâni de caniculă. Am tras concluzia că locuitorii Chișinăului obișnuiesc să depună pur și simplu asemenea dovezi ale respectului. Ați văzut vreodată pe la noi așa ceva? 
În parc, căldura ne-a învins încă odată, așa că ne-am adăpostit la un umbră pe o terasă, unde am comandat câte o bere. Deși la vânzare erau expuse multe mărci arhicunoscute, am preferat să ne orientăm către mărcile locale. 
După ce ne-am potolit setea și ne-am învârtit vreo oră prin parc, căutând să ne răcorim la umbra copacilor, ne-am continuat plimbarea de-a lungul bulevardului. Pe drum am făcut o scurtă „escală” la Catedrala Schimbarea la Față, o clădire tipic ortodoxă, în contrast evident cu „templul mitropolitan grecesc” vizitat anterior. Nu doar exteriorul este impresionant: pășind în interior am avut surpriza să văd cupola pictat deosebit de îngrijit, într-un stil ce aducea mai degrabă cu unul renascentist decât cu cel tradițional bizantin ce se întâlnește în general în bisericile ortodoxe.
Am trecut apoi pe lângă sediul Parlamentului și cel al Președinției Republicii (situate vis-a-vis), până ne-am trezit față în față cu Ambasada Federației Ruse, unde am hotărât să ne întoarcem, însă nu pe același traseu, ci pe o stradă paralelă cu Ștefan cel Mare și Sfânt.
Pe drum, am surprins câteva imagini oarecum amuzante: o Volgă decapotabilă folosită cel mai probabil la plimbarea tinerilor căsătoriți sau un afiș al unui concert al lui Dan Bittmann (scris însă cu caractere chirilice). Trebuie menționat că asemenea reclame și panouri publicitare în limba rusă sunt deseori întâlnite pe străzile Chișinăului, căci minoritatea de origine slavă (aici incluzând nu doar cei vorbitori de limbă rusă, dar și ucrainienii ori bulgarii) reprezintă un procent destul de important din populația țării. Mergând la restaurant ori pe o terasă, am avut surpriza de a fi întrebați mai întâi în rusă și apoi în română. Mai mult decât atât, chiar și textele în limba română păstrează moștenirea multor decenii de rusificare forțată: în loc de Reparații telefoane, moldovenii de peste Prut scriu Reparația telefoanelor sau Noi am deschis in loc de Am deschis, probabil traduceri exacte ale expresiilor corespunzătoare din limba rusă. Chiar și intonația specifică acestei zone este de fapt intonația limbii ruse.
Legat de aspectul lingvistic: cine zice că ardelenii vorbesc cea mai „haioasă” variantă a limbii române, probabil nu a auzit vorbind un moldovean de peste Prut. Îmi amintesc că atunci când am cumpărat o butelcuță din metal pentru tărie din piața de suveniruri de lângă Teatrul Național, vânzătorul m-a întrebat curios de unde sunt, sesizând probabil accentul inedit pentru urechile lui. Auzind că sunt din România, mi-a răspuns bucuros: Aaa, apăi am șî ieu un văr în România! S-o dus la facultati la Iași și după ci o MÂNTUIT studiile, și-o adus șî familia cu dânsu'! 
Întrucât plimbarea ne înfometase, am hotărât să mâncăm, așa că am ales între un restaurant uzbec și unul georgian. Votul majoritar a fost în favoarea restaurantului georgian, deși l-aș fi preferat pe cel uzbec, datorită preferinței mele pentru bucătăria asiatică.
Către seară, am ieșit din nou la plimbare, deși nu am făcut altceva decât să plimbam prin centrul orașului pe unde fusesem în timpul zilei și să admirăm Arcul de Triumf pe întuneric.
* * *
A doua zi înainte de plecarea către Cricova, am mers la mall pentru cafea de dimineață (ori ceai negru în cazul meu). Știți cum se numește mallul din Chișinău? DOVA. MallDOVA. Simplu, nu? 
Întorși la apartament, am sunat gazda, am predat cheile, ne-am suit mașină și am plecat către Cricova. Lipsa indicatoarelor rutiere ne-a dezorientat un pic, însă în cele din urmă am reușit să identificăm drumul corect. Așa se face că în jur de 12.00 eram la porțile Orașului Vinicol Subteran „Cricova”. 
Denumirea de oraș nu este deloc o exagerare: cramele de la Cricova chiar sunt un adevărat oraș ridicat într-o fostă carieră de calcar, de unde de secole s-a extras material necesar construcției Chișinăului. În anii '50, au fost făcute primele experimente de către oenologii sovietici, ajungându-se la concluzia că aici combinația de temperatură constantă și umiditate este ideală pentru depozitarea vinului. Așa a luat naștere la 100 m sub pământ o rețea complexă de galerii, spații de depozitare, săli de degustare și protocol, lungimea totală a acestora fiind de aproximativ 120 km. Galeriile au denumiri unice (precum străzile unui oraș, sunt iluminate în mare parte, iar circulația vehiculelor (aici pot pătrunde chiar și camioane) este dirijată de semne de circulație, întocmai ca drumurile publice de la suprafață. Privind harta orașului subteran, vei avea surpriza să întâlnești denumiri precum „Ulița Vinului”, „Drumul Șampaniei” ori „Drumul Chardonnay”.
Cât despre vinurile în sine, acestea sunt recunoscute ca fiind unele din cele mai bune din lume, deși mult mai puțin cunoscute decât produsele concurente din Franța, Italia, Spania, Portugalia ori Africa de Sud. Solul un pic arid, dar fertil al Basarabiei, clima (cu toate elementele sale - temperatură, umiditate, precipitații) constituie ingredientele producerii unor vinuri excelente, apreciate de cunoscătorii și specialiștii din întreaga lume.
Turul orașului se face cu ajutorul unor microbuze obișnuite ori cu autovehiculele personale, iar grupurile sunt însoțite de un ghid vorbitor, după caz, de română, rusă ori engleză. În ceea ce ne privește, după verificarea programării și achitarea taxei de vizitare, ne-am suit în microbuz, îmbrăcați cu haine „călduțe” (așa cum ni se recomandase prin e-mail de către reprezentanții cramei).
Prima parte a turul nu este deosebit de spectaculoasă: ți se arată galeriile de depozitare, este detaliată istoria înființării cramei și condițiile care au dus la transformarea fostei cariere subterane de calcar în crama de dimensiuni impresionante din zilele de azi. Se ajunge apoi într-o secție de îmbuteliere, unde este detaliat pas cu pas procesul de fabricație, precum și la secția de remuaj, destinată producerii și mai ales eliminării sedimentelor și impurităților. Ni s-a explicat pe îndelete cum sticlele de vin spumant sunt puse într-o poziție oblică (la 45 grade) pe rastel, cu gâtul în jos, apoi sunt rotite periodic periodic, astfel încât toate impuritățile să se adune treptat în zona dopului. Când sedimentarea este completă, zona dopului este înghețată, iar prin eliminarea acestuia sunt eliminate și impuritățile. Ulterior, sticla este din nou închisă cu un alt dop, fiind astfel gata de etapa următoare. La Cricova se produce un vin spumant extraordinar de licoros, care nu se deosebește de șampania franțuzească decât prin denumire, întrucât termenul champagne constituie marcă georgrafică ce nu poate fi asociată decât vinurilor spumante produse în regiunea Champagne (situația este similară în ceea ce privește cognac-ul și brandy-ul Călărași).
După această etapă, turul începe să devină interesant, căci urmează vizita la Vinoteca Națională a Republicii Moldova. În acest „cartier” al orașului, în firide special săpate în masivul muntos numite caze, sunt păstrate cele mai de seamă soiuri produse la Cricova, dar și vinuri ale altor producători din întreaga lume. Fiecare cază are un număr propriu de identificare, în baza căruia poate fi identificat nu doar anul de fabricare, dar și caracteristicile proprii ale vinului. Sticlele sunt așezate în poziție orizontală, astfel încât aerul din sticlă să nu reacționeze cu dopul, iar praful și mucegaiul care se depune pe ele contribuie la conservarea vinului din interior, prin aceea că ecranează lumina ambientală. Principalele atracții sunt o sticlă de vin evreiesc de Paște și un lichior din Cehia marca Jan Becher, ambele produse în 1902, dar și o parte din colecția de vinuri ce a aparținut lui Hermann Göring, capturată de Armata Roșie în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. Tot aici, mai marii lumii au firide rezervate în care își păstrează colecția de vinuri: Angela Merkel, Juan Manuel Baroso, Leonid Kucima, Alexandr Lukașenko, Vladimir Putin, John Kerry ori Serghei Lavrov, dar și Traian Băsescu, Karl Werner Iohannis sau Stipe Mesici. De asemenea, în vitrine speciale sunt expuse sortimentele medaliate și premiate la zeci de concursuri internaționale, în special din perioada în care vinurile spumante moldovenești era cunoscute ca „șampanie sovietică”.
După vinotecă, urmează partea finală a turului și anume sălile de degustare. Aici ești plimbat pe rând prin Sala Europeană (loc unde au avut loc numeroase întruniri oficiale, care bineînțeles se terminau mult mai puțin protocolar decât începuseră), Sala Prezidențială, Fundul Mării Sarmatice, Casa Mare sau alte săli mai mici, dar la fel de somptuoase ori luxos mobilate. Aici și-a sărbătorit Vladimir Putin cea de-a 50-a aniversare și tot aici a fost în vizită pe 8 octombrie 1966 Iuri Gagarin. Pe perete se păstrează o scrisoare a celebrului cosmonaut, în care acesta laudă vinurile moldovenești, arătând că „aici chiar şi cel mai exigent cunoscător va găsi un vin pe placul lui” și că după terminarea vizitei „i-a fost mai greu să iasă din cramă decât în spațiu”. Este o metaforă a unui adevăr mult mai prozaic: Gagarin, un băutor deosebit de „experimentat” chiar și după standardele rusești, a fost efectiv cărat pe brațe înapoi la suprafață, după o zi și o noapte de chef.
La final, turul achiziționat a inclus o degustare însoțită de o prezentare a vinului în general, în cursul căreia ghidul ne-a detaliat diversele soiuri și tipuri de vin (alb-roșu, sec-demisec-demidulce-dulce), a modului în care acesta trebuie consumat, precum și mâncărurile cu care se recomandă a fi asociat.
Ajunși înapoi la suprafață, căldura care ne-a cuprins brusc ne-a amintit că suntem totuși în miezului verii. Ne-am urcat în mașină și am plecat către granița cu România, pe același drum ca și la venire, luându-ne rămas bun de la Chișinău și minunatele sale crame.
* * *
Ce impresie mi-a lăsat Moldova de peste Prut... O țară încă ruptă în două, între un trecut comunist sumbru, dar la care unii încă nu vor să renunțe și un viitor european incert. Poate dovada cea mai fidelă a antagonismului dintre cele două tendințe este dată de un zid din Chișinău, unde cineva scrisese Europa nu are valori, iar ulterior altcineva completase cu vopsea roșie ...sovietice. 
