Ghețarul Buarbreen face parte din complexul glaciar Folgefonna, situat în parcul naţional cu acelaşi nume. Acesta din urmă este de fapt un conglomerat de trei platouri glaciare (nordic, central şi sudic) cu o suprafaţă totală de 270 km², din care "curg" trei limbi: Blomstølskardbreen, Bondhusbreen şi Buarbreen.
Hoinăreala până la marginea Gheţarului Buarbreen a fost o plimbare scurtă de maxim 3 ore dus-întors. Dacă aş fi cunoscut faptul că traseul era aşa de accesibil (relativ accesibil) aş fi încercat parcurgerea lui în alergare, aşa cum l-a parcurs un turist cu care la un moment dat m-am intersectat pe traseu. Cu altă ocazie...
Întrucât totuși cunoşteam faptul că nu mă aştepta un parcurs prea dificil (puțin peste 3 km), în dimineaţa celei de-a patra zile mi-am permis luxul de a pleca un pic mai târziu. Gheţarul Buarbreen nu se află la mare distanţă de Odda; practic nu a trebuit decât să ies câţiva kilometri din oraş pe un drum local ce şerpuia pe lângă coasta muntelui, de-a lungul râului Jordalselvi (?) apoi am continuat pe un drum forestier prin pădure, până am ajuns la o parcare cu plată automată situată la capătul traseului. O vreme superbă se anunţa în acea zi, însă cu toate acestea mi-am luat măsuri de precauţie în caz de ploaie şi am pus în rucsac şi geaca de ploaie.
Drumul începea de lângă o mică fermă ascunsă între munţi, lângă care nişte văcuţe simpatice şi flocoase îşi pierdeau vreme liniştite, fără grijile cotidiene ale "umanilor" ce treceau mereu pe lângă ele, făcându-le fotografii. Şi bineînţeles, pe marginea drumului, nelipsitele cairn-uri, grămezile de pietre întâlnite peste tot în nordul Europei.
Odată cu mine au pornit pe traseu şi o familie de patru persoane (mamă, tată, fiu şi fiică - probabil nemţi), însă atunci când panta a început să se accentueze i-am lăsat rapid în urmă. În general, prefer să nu am prea multe persoane necunoscute în preajma mea atunci când merg pe munte, deşi uneori această trăsătură de caracter dispare în mod inexplicabil şi intru în vorbă cu cei cu care mă întâlnesc, turuind vrute şi nevrute.
Odată intrat în pădure, am început să urc destul de abrupt, păşind peste rădăcini de copaci şi colţuri ascuţite de piatră. Ba chiar pe o porţiune scurtă a trebuit să merg prin albia unui pârâiaş destul de lat care invadase întreaga potecă.
Aşa cum fusesem învăţat în Islanda, am încercat să merg cât mai mult cu cât mai puţine haine pe mine, pentru a evita pe cât posibil transpiraţia excesivă. Şi nu a fost o ideea rea, căci pe măsură ce câştigam altitudine, la scăderea temperaturii se adăuga şi umiditatea crescută din aer ce provenea de la nenumăratele cascade şi căderi de apă pe lângă care treceam.
Uneori, poteca era intersecată de torenţi puternici de apă ce se veneau din dreapta mea pentru a se vărsa în Jordalselvi. În acele locuri cei ce administrau traseul montaseră o serie de podeţe din lemn sau metal peste care trebuia să treci. Ba chiar la un moment dat am traversat un podeţ din frânghii şi traverse de lemn, care începea să se balanseze zdravăn atunci când ajungeai pe la mijlocul său.
Fără să realizez, copacii s-au rărit până când am lăsat pădurea în spate. Intrasem într-o zonă stâncoasă, cu vegetaţie măruntă formată din tufişuri. Dispariţia pădurii mi-a permis să arunc o privire în spate, către maiestuoasa vale a râului Jordalselvi ce se întinde în spatele meu şi mai departe, până de cealaltă parte a lacului Sandvinvatnet.
Ultima porţiune de traseu, când am început să mă apropii de gheţar, a fost una mai accidentată şi abruptă, întâlnind porţiuni unde a fost nevoit să urc pe scări sau să mă caţăr pe frânghie. Deja umiditatea din aer crescuse considerabil, iar combinată cu scăderea temperaturii m-a silit să îmbrac jacheta impermeabilă ce o aveam în rucsac.
Încă un pic şi am ajuns la marginea gheţarului. Un torent lat de câţiva metri mă împiedica să merg mai departe, aşa că m-am oprit lângă un panou cu informaţii turistice şi am dat jos trepiedul şi aparatul foto. Fiind sfârşitul lunii august, temperaturile din perioada verii îşi lăsaseră amprenta asupra masei imense de gheaţă, căci peste toată suprafaţa sa se zărea materialul stâncos dislocat în timpul deplasării la vale sub acţiunea propriei sale greutăţi.
După aproape jumătate de oră de filmări și făcut fotografii, mi-am strâns sculele şi am pornit înapoi către vale. Deşi plecasem destul de târziu, mi-am dat seama că fusesem printre primii (poate chiar al doilea) care urcase până la Buarbreen, căci cu excepţia turistului de care am vorbit mai devreme (cel care făcea trail running), nu m-am mai întâlnit cu nimeni care să coboare în timp ce eu urcam. Toţi, fără excepţie abia urcau când eu eram deja pe drumul de întoarcere.
După nici trei ore eram înapoi în parcare. Asta a fost tot: 1 oră și 7 minute pe urcare, 53 de minute la coborâre. O familie de indieni m-a întrebat îngrijorată dacă sus e frig şi dacă sunt îmbrăcaţi potrivit traseului. I-am liniştit, spunându-le că hainele ce le purtau sunt mai mult decât corespunzătoare, ocazie cu care nu am putut să nu remarc camera 4K marca Blackmagic Pocket ce atârna de ruscacul unuia din ei. Cine ştie... poate cândva în viitor?
