Timp de doi ani am pus călătoriile pe hold. La fel și site-ul. Nu am mai scris așa de mult timp, încât am uitat comenzi simple de formatare a textului, iar plugin-urile cu plată expiraseră. Oricum sunt convins că nimeni nu-l citește, așa că nu e mare pierdere.
În cele din urmă undeva pe la începutul anului 2022 blestemata de pandemie a început să dea semne de oboseală. Deși numărul de îmbolnăviri zilnice era mai mare decât la valurile anterioare, agresivitatea bolii a început să scadă, semn că virusul devenea o parte obișnuită a vieții cotidiene. Cel puțin așa sper. La momentul la care scriu aceste rânduri se prefigurează un nou val Covid; cât de virulent va fi acesta urmează a vedea.
Cu un an înainte în 2021 ratasem înscrierea la MIUT, însă oricum programul foarte încărcat nu mi-ar fi permis să particip la concurs. Anul acesta însă am fost pe fază atunci când s-au deschis înscrierile. Așa se face că în Săptămâna Mare aveam deja programată hoinăreala către Madeira, MIUT urmând a fi în chiar ajunul Paștelui. Cu aproximativ două trei luni înainte de plecare un articol de pe internet mă atenționa că Blue Air începuse să opereze o linie directă către Funchal, însă din păcate zborurile, atât cel de plecare cat și cel de întoarcere, erau în zilele de sâmbătă, adică exact când ar fi trebuit să fiu pe traseu. Prin urmare, a trebuit să optez pentru un zbor cu escală în Lisabona.
Am decolat din România într-o zi de marți, zborul către Lisabona fiind programat în după-amiaza acelei zile. Dacă veți căuta pe internet filmulețe cu aterizări pe aeroportul din Madeira s-ar putea ca acest lucru să vă determine să vă răzgândiți în a face o excursie pe insula singuratică din Atlantic. Cu toate acestea, nu aterizarea pe aeroportul din Funchal a fost problema, ci în mod surprinzător cea de la Lisabona. Când avionul a început să coboare către pista aeroportului, curenții de aer deosebit de pternici în acea zi au început să-l zgâlțâie și să-l scuture să scuture în toate direcțiile. Nu am prea multe zborul activ, însă aceasta aterizare a fost cea mai palpitantă, trebuie să recunosc. După ce avionul s-a pus cu toate roțile pe pista de aterizare și au fost acționate frânele, aplauze răzlețe s-au auzit în carlinga, restul pasagerilor căutându-și probabil prin bagaje șervețele umede.
Până a reușit să-mi iau bagajul de cală, afară deja se făcuse noapte, însă din fericire hotelul unde aveam cazare până a doua zi era vizavi de aeroport la nici cinci minute distanță. A doua zi la ora 05.00 căutam de zor Terminalul 2 de unde urma să decolez către Funchal (pronunțat Funșal). După aproape aproximativ un sfert de oră de căutări fără rezultat, am decis să întreb un funcționar al aeroportului, care mi-a explicat că de fapt Terminalul 2 era de partea cealaltă a pistelor de aterizare, fiind necesară luarea unei curse speciale de autobuz (din fericire gratuită) până acolo.
Zborul către Madeira a durat undeva în jur de două ore, numai bine pentru a putea termina ultimul volum din Șolohov "Donul liniștit" al lui Șolohov. Ca un fapt divers, bagajul de cală era deja cu greutatea la limită, din cauza a încă vreo trei cărți despre ultramaratoane din care ar fi trebuit să mă inspir și ale căror reguli și principii ar fi trebuit să le respect. De fapt aceste lucruri ar fi trebuit să le fac acasă, însă programul foarte încărcat, dar și atitudinea distrată pe care am adoptat-o m-au împiedicat să o fac până atunci.
După aproximativ o oră și 45 de minute undeva în dreapta am văzut prima limbă de pământ a insulei Madeira, peninsula Sao Lourenço.
Dar ce este de fapt Madeira? Este una din cele două regiuni autonome ale Portugaliei, cealaltă fiind arhipelagul Azore. Este practic un arhipelag aflat loc la aproape 600 kilometri vest de Maroc și la aproximativ 860 km de țărmul portughez. În componența sa intră insula Madeira, cea mai mare din arhipelag, Porto Santo și trei insule nelocuite, denumite Desertas. Arhipelagul, prin prisma apartenenței la Portugalia, este una din regiunile ultraperiferice ale Uniunii Europene, alături de Guyana franceză, Martinica, Reunion ori Insulele Canare aparținând Spaniei.
Primele informații despre existența arhipelagului au apărut undeva în antichitate, fiind consemnate de geografii greci sau de exploratori musulmani arabi. Cu toate acestea colonizarea efectivă a Madeirei a început la începutul secolului 15, atunci când coloniștii portughezi dornici de o viață mai bună au început să se stabilească aici. În mod evident, economia insulei Madeira s-a bazat pe comerțul transatlantic, dar și pe agricultură, în secolele trecute aici fiind produse celebrele vinuri de Madeira. Inițial, plantațiile de trestie de zahăr, unde forța de muncă era asigurată de sclavi, aduceau venituri importante într-o insulă care la prima vedere avea o importanță redusă. Începând cu secolul al 17-lea producția portugheză de zahăr a început să se mute în coloniile din Brazilia și Sao Tome, astfel că agricultura s-a reorientat către producția de vinuri. Secolul al 18-lea a reprezentat Epoca de aur a vinurilor de Madeira. Popularitatea acestora se întindea atât în fostele cele 13 colonii britanice din America de Nord, dar și în Europa, respectiv din Marea britanie până la curtea țarilor ruși. Georgrafia și clima din Madeira făceau ca vinurile produse aici să aibă caracteristici aparte și unice nemaiîntâlnite în altă parte la alți producători viticoli. Astfel, datorită căldurii lor și umidității specifice zonei tropicale, vinurile din Madeira sufereau modificări fizico-chimice aparte. De fapt, acest proces de fabricare a fost descoperit accidental: întrucât transporturile de vinuri către Lumea Nouă sau Indiile de Est aveau nevoie de săptămâni întregi pentru a ajunge la destinație, în butoaiele devin era adăugat distilat din struguri astfel încât căldura excesivă din cala navelor de transport să nu aibă vreun efect negativ asupra mărfii. Cu toate acestea unele transformări se produceau, lucru care a fost observat cu ocazia întoarcerii unei corăbii care nu reușise să-și vândă în totalitate încărcătura de vin. Expunerea prelungită la căldură și umiditate dăduse vinului o aromă aparte ce nu se mai regăseau la alte soiuri. Pe baza acestor observații, producătorii de vinuri autohtoni, ulterior culegerii, zdrobirii și presării, procedau la fermentarea mustului nu în pivnițe reci, așa cum se obișnuia în mod tradițional, ci prin lăsarea butoaielor în soare, astfel încât acestea să se încingă și să simuleze determine schimbarea caracteristicilor, așa cum se întâmplase în cazul corăbiei care nu reușise să-și aducă vândă marfa la destinație. Acest proces tehnologic este numit estufagem și constă în principal din trei metode de maturare: Cuba de Calor, care presupune încălzirea cu țevi prin care circulă apă fierbinte, Armazém de Calor, unde butoaie de lemn sunt plasate în camere cu aburi, și Canteiro, metoda cea mai apropiată de cea tradițională, care presupune lăsarea butoi butoaielor în soare uneori chiar și 20 până la 100 de ani. Această ultimă variantă este folosită la producerea soiurilor de lux. Prin urmare, atât concentrația alcoolică mai ridicată decât de obicei determinată de adăugarea de alcool suplimentar, dar și schimbările specifice menționate au făcut din vinurile de Madeira un brand cunoscut în întreaga lume.
Dar destul despre alcool la acest moment, căci după cum știm consumul excesiv dăunează grav sănătății.
Aderarea Portugaliei la Uniunea Europeană a reprezentat în mod evident un salt înainte. Fondurile de coeziune și structurale care s-au revărsat peste insulă au dus la apariția unei infrastructuri rutiere bine puse la punct (în special în partea de sud-est), lucru pe care l-am remarcat imediat după ce am aterizat. Dacă la inaugurarea aeroportului din 1964, acesta avea două piste de aterizare de doar 1.600 m potrivite pentru avioanele de dimensiuni mici și medii, astăzi Aeroportul Internațional Cristiano Ronaldo (fotbalistul este născut aici) are o singură pistă de rulare cu o lungime însă de aproape 2.800 m, care permite aterizarea chiar și celor mai mari aeronave din categoria Boeing 747. Și pentru că relieful muntos nu permitea extinderea în modul clasic, s-a optat pentru construcția pe piloni masivi din beton, printre care trece șoseaua care leagă de Funchal și Machico.
Datorită modului aparte în care a fost extinsă pista, aterizarea pe aeroportul din Madeira necesită un permis special pentru piloți. Aterizarea mea a fost una destul de liniștită, însă mediul online abundă de filmări ale unor aeronave care sunt nevoite să abandoneze, să facă un ocol și să reia manevrele de aterizare datorită curenților deosebit de puternici care le zgâlțâiau puternic sau care iau contact cu solul la un unghi de aproape de 45 grade față de direcția de deplasare.
Drumul de la Funchal este la fel de spectaculos precum aeroportul. Având în vedere relieful accidentat, în loc de o șosea care să șerpuiască la nesfârșit de-a lungul curburii munților, s-a preferat soluția unei succesiuni de tuneluri și viaducte, unele din ele pe piloni de zeci de metri înălțime.
Clima... e mai mult decât imprevizibilă. În fiecare oră prognoza se schimbă radical; după aterizare, în timp ce așteptam cursa Aerobus care să mă ducă către Funchal, am păstrat o bluză pe mine datorită frigului. O oră mai târziu, în Funchal, la coborârea din autocar am fost mai mult decât uimit să văd lumea plimbându-se pe străzi în pantaloni scurți. Și pentru că am apreciat greșit și am coborât cu vreo două stații mai devreme decât trebuia, am fost nevoit să târâi după mine vreun kilometru trollerul de aproape 20 kg, până când am ajuns la hotel asudat.
Funchal este un amestec pitoresc și eclectic de modern și tradițional. Edificii moderne (în special hotelurile) se îmbină cu clădirile vechi, unele din epoca colonială. Fiecare petec de pământ este acoperit de vegetație, fie ea iarbă, arbuști pitici cu flori frumos colorate, jacarandă cu florile sale de un mov strident ori palmieri înalți.
O zonă deosebit de interesantă este orașul vechi (Zona Velha), un cartier situat aproape de țărm, un amalgam de case vechi un pic ponosite, străduțe unde abia încap trei persoane, împânzită cu baruri și restaurante unde poți mânca pe săturate la prețuri mai accesibile decât cele ale restaurantelor mai fancy din restul orașului. Un fapt amuzant s-a petrecut pe o terasă unde mă oprisem să mănânc. Pe lângă supa de pește și dorada cu cartofi prăjiți, am cerut și o bere (era a doua zi după ultramaraton, așa că aveam voie). La întrebarea proprietarului dacă vreo o bere mică sau mare, am răspuns "Big, of course", gândindu-mă că "mică" înseamnă 330 ml, iar "mare" 500 ml. M-am trezit în schimb că mi se pune în față cu o halbă de 1 litru. Pe care bineînțeles că am băut-o, că nu era să o las plină.
O "pată de culoare" a acestei zone sunt porțile caselor pictate cu scene de viață ori diverse portrete.
Deși am trăit cu impresia (doar impresia) că în ciuda unor vile somptuoase, pe insulă există încă o pătură socială cu venituri destul de reduse, acest lucru este greu de ghicit. Clădirile, chiar și cele mai modeste, sunt bine îngrijite, iar străzile sunt perfect curate, fără gunoaie ori resturi de ambalaje care să se plimbe în bătaia vântului. La orice oră a zilei, am zărit (în special în zona falezei, dar nu numai) persoane de toate vârstele ieșind la alergat, iar după modul în care se mișcau am presupus că nu făceau parte din cei veniți să participe la MIUT 2022, ci erau simpli localnici.
Aș fi vrut să vizitez mai multe, însă ultramaratonul nu mi-a permis să văd tot ce îmi planificasem. La aceasta s-a adăugat un eveniment "nefericit": după ce aproape o zi întreagă vizitasem Grădina Botanică și Grădina Tropicală Monte Palace, când am ajuns seara în cameră am constatat că... rătăcisem camera foto. A doua zi dimineață am mers peste tot unde fusesem, însă cu toate acestea camera mirrorless Sony a6000, pe care o cumpărasem în 2016 și care de atunci mă slujise cu încredere a rămas pierdută undeva prin Funchal. Nu m-a întristat pierderea camerei propriu-zise, ci mai degrabă a fotografiilor pe care le făcusem până atunci. Am avut noroc cu camera de rezervă (un alt Sony mai mic și mai compact, dar suficient de performant): a doua zi după ultramaraton am mers din nou la cele două grădini și am refăcut (aproximativ) toate fotografiile inițiale. Toate astea cu prețul pierderii a aproape unei jumătăți de zi. La întoarcerea în România am pus pe fiecare card de memorie folosit (cameră foto, camere video, drone) un fișier .pdf cu datele mele de contact. Mă gândesc că cel care ar fi găsit camera în Funchal ar fi avut bunăvoința să o înapoieze proprietarului de drept, dar cine să știe cine este căscatul care apare în fotografiile de pe card?
Grădina Tropicală Monte Palace și Grădina Botanică pot fi vizitate dintr-o singură "deplasare", fiind oarecum incluse în același circuit. De undeva de pe faleză, pornește o linie de funicular care te urcă către Monte Palace, iar de acolo la câteva sute de metri se găsește stația de pornire a celei de-a doua telecabine către Grădina Botanică. La casieria de pe faleză pot fi cumpărate în funcție de preferințele individuale doar urcarea pe prima secțiune, intrarea la Monte Palace sau accesul în a doua parte către Grădina Botanică.
Grădina Tropicală Monte Palace a fost inaugurată în anul 1991 și adăpostește o colecție impresionantă de plante tropicale de pe întregul cuprinsul mapamondului. Se vrea de fapt a fi o "sinteză botanico-culturală" a fostului imperiu colonial portughez, plantele fiind aduse din zonele aflate în secolele 16-18 sub stăpânirea Coroanei. Pe o suprafață de aproximativ 70.000 m2 , într-o rețea supercomplicată și alambicată de alei care se întretaie și poduri ce trec unele peste altele întâlnești nu mai puțin de 100.000 de specii de plante, palmieri, bambuși, statuete japoneze budiste, iazuri, cascade, crapi koi, liane și picturi înfățișând scene din istoria colonială a Portugaliei, începând cu America și terminând cu Japonia, atunci când caravelele portugheze ducea și aducea în și din Europa mărfuri din toate colțurile lumii, de la mirodeniile asiatice ale Indiei până la zahărul cultivat cu ajutorul sclavilor în Brazilia. Asta până când o corporație dintr-o țară neînsemnată situată în nordul ploios al Europei avea să acapareze aproape în întregime comerțul cu Estul exotic, devenind astfel cea mai valoroasă întreprindere privată a tuturor timpurilor.
După ce am ieșit din Monte Palace, am mers pe o cărare pietruită preț de aproximativ 200 metri până la stația de teleferic către Grădina Botanică.
Traseul continuă și după stația de teleferic, coborând către valea de dedesubt și, din câte mi-am dat seama privind din telecabina care m-a transportat la poarta grădinii, ajunge în cele din urmă înapoi în Funchal, după ce străbate costa muntelui de-a lungul unor levadas.
Levadas sunt canale de aducțiune ale apei folosite la irigații în Madeira. Datorită climatului specific, zonele de est și nord sunt mai bogate în precipitații decât zona de sud-est, care în schimb este mai prielnică agriculturii datorită expunerii la soare. Prin urmare, începând din perioada colonială, locuitorii insulei au săpat în stâncă, de regulă la marginea potecilor ce străbăteau munții, mici canale care transportau apa pluvială către culturile de la altitudine mică ca urmare a efectului gravitației. În total rețeaua de levadas totalizează peste 2.000 km de asemenea canale.
Grădina Botanică este aproape o replică fidelă a florei insulei: un amestec aproape unic de vegetație specifică zonelor alpine (conifere), plante și arbori din zona temperată și vegetație tropicală (liane, bananieri, palmieri și alte asemenea plante exotice). Pe lângă destinația principală de obiectiv turistic, grădina este și un centru științific și de cercetare, unde se păstrează specii de plante și arbori aproape dispăruți în zonele de origine. Senzația grădinii este esplanada multicoloră formată din arbuști pitici cu frunze de diferite culori și nuanțe, care prin modul în care au fost plantați formează o 'frescă" orizontală deosebit de spectaculoasă.
Cam atât am putut scrie despre Madeira. Aș fi vrut să văd mai multe, dar programul oarecum strict și alinierea un pic nefastă a astrelor mi-a dat un pic peste cap planurile. Nu am ajuns deloc în partea de nord-vest a insulei, nu am vizitat Câmara de Lobos, peninsula São Lourenço, căsuțele tradiționale din Santana, piscinele naturale din Porto Moniz, Levada do Caldeirão Verde și mai ales nu am reușit să mă dau în faimoasele sănii trase pe asfalt. Poate la următorul ultramaraton.
Știu că un pic mai devreme am spus că alcoolul dăunează grav sănătății. Dar ce ar fi viața fără păcate? Un șir anost de zile care trec una după alta. Dacă ajungeți în Madeira, încercați neapărat câteva pahare de vin băute cu moderație. Blandy's sau Henrique & Henrique sunt două din mărcile cele mai des întâlnite în magazine. Nu veți regreta (testat personal).
