Nu mai știu exact cum mi-a venit ideea ascensiunii pe Hvannadalshnúkur; probabil în decursul documentării pentru Islanda, am dat peste linkul agenției ce oferea servicii de ghid montan pe acest vârf. Pentru moment nu am avut nici o reacție, însă undeva în subconștientul meu s-a declanșat un mecanism ascuns care a început să îmi șoptească cu o voce abia auzită: Urcă... Mergi... Încearcă...
Câteva zile mai târziu am căutat linkul agenției cu pricina.
Hvannadalshnúkur - Iceland´s Highest Summit
Challenge yourself to the top!
Nu era nici ieftin și nici ușor. Pe lângă prețul de aproape 44.000 coroane islandeze, traseul era descris ca având o dificultate de 5 din 5, dura 12-15, fiind "o provocare din punct de vedere fizic și mental". Nu m-am decis pe loc, așa că am abandonat ideea pentru o perioadă de vreme, continuând documentarea pentru alte obiective mai accesibile. Invariabil, precum într-un roman de Stephen King, motorul de căutare al Google, parcă mânat de o conștiință proprie, îmi afișa însă periodic referiri la Hvannadalshnúkur. Urcă... Mergi... Încearcă...
Trebuie spus că până în acel moment experiența mea în materie de urcări pe vreme de iarnă era ZERO. Nici despre cea pe vreme de vară nu era deosebit de bogată, însă măcar în această privință îmi cunoșteam limitele. Mai era varianta Vârfurilor Hrútsfjallstindar, însă în ciuda altitudinii mai reduse cu aproape 200 m, traseul era tot în categoria 5 din 5 ca dificultate, iar durata chiar mai mare (14-16 h).
Într-o bună zi m-am decis: Urc! În momentul în care am avut certitudinea concediului în luna iulie, am ales câteva date în care era organizate ascensiuni (miercurea, vinerea și sâmbăta) și am căutat variante de zbor în preajma respectivelor date. Când am avut un tablou de ansamblu complet, într-o seară târziu am făcut rezervarea: 15 Iulie. Din acest moment hoinăreala mea devenea ceva concret.
Echipamentul pentru ture de iarnă era același ca și experiența, adică tot ZERO. Aveam doar o geacă pentru ploaie și vânt cumpărată cu un an înainte din Bergen, Norvegia, însă asta era tot. Așa că pe lângă cumpărarea biletelor de avion, am început și achiziționarea echipamentului specific: bocanci, rezervor de hidratare, suprapantaloni pentru ploaie, șosete, bluză termică, un pakol afgan pentru vreme rece, mănuși și în cele din urmă pantalonii, cumpărați cu doar câteva zile înainte de plecare de la un magazin din Tulcea.
Derulând un pic povestea pe repede înainte, în dimineața zilei de 14 iulie am plecat spre Skaftafell, acolo unde seara la ora 18.00 urma să aibă loc briefingul de instruire împreună cu ghidul desemnat. Trebuie menționat faptul că a fost o zi destul de obositoare: pe lângă faptul că am condus peste 300 km de la Reykjavik la Skaftafell, am făcut opriri la cascadele Seljalandsfoss, Gljúfrafoss și Skogafoss, precum și la Plaja Neagră de lângă Vik, pentru poze și filmări. Am ajuns destul de devreme la Hotelul Skaftafell. Planul inițial era să mă cazez, să mă odihnesc maxim 1 h, să particip la briefingul de la ora 18.00 de la sediul agenției și apoi să fac o plimbare pe jos până la cascada Svartifoss, pentru ca ulterior să mă întorc la hotel pentru câteva ore de odihnă sănătoasă.
La 18.00 am pășit în căbănuța celor de la Icelandic Mountain Guides. M-a întâmpinat ghidul ce urma să meargă cu noi pe traseu - Pete Hodge, un "spiriduș" irlandez originar din Belfast, sosit în Islanda de aproape 1 an și jumătate. De pe site-ul agenției știam că mai erau încă trei persoane ce urmau să urce cu mine, însă la acea oră nu erau sosit decât Friðrik, un islandez din Reykjavik. Ceilalți doi (tot islandezi) erau încă pe drum, așa că Pete a decis să înceapă briefingul fără ei.
După ce am făcut cunoștință, Pete a început să ne explice traseul ce urma să fie parcurs. Uma să avem o porțiune de început destul de ușoară, urmată apoi de o urcare abruptă până la 500 metri. Acolo se afla point of no return, locul din care oricine dorea se putea întoarce singur la bază. După trecerea de acesta, întoarcerea din drum însemna întoarcerea întregului grup, căci traseul nu mai era marcat pentru a putea fi parcurs fără ghid. La 1.100 m începea gheața, așa că legarea cu corzi devenea obligatorie. Între 1.100 și 1.800 m se întindea un platou destul de lin, până aproape de baza vârfului. Deși panta era ușoară, aici începeau crevasele ce trebuiau traversate cu foarte mare atenție, căci de la o zi la alta ele devenea din ce în ce mai largi și mai greu de trecut. Ultima pauză pentru hidratare și mâncare urma să o facem la baza vârfului, care de asemenea era foarte dificil de urcat.
După aceste explicații, Pete ne-a informat că a doua zi vremea nu avea să ne fie prea favorabilă; erau așteptate ploi și ceață. Ne-a întrebat dacă puteam amâna ascensiunea pentru a doua zi, însă nici eu, nici Friðrik nu am fost de acord: pe lângă faptul că nu mai aveam cazare, pe 16 iulie aveam avion înapoi către casă. La urmă a venit cireașa de pe tort, atunci când l-am auzit dintr-o dată pe Pete spunând: Având în vedere prognoza meteo, aș propune să plecăm la miezul nopții.
Nu știu ce reacție a avut Friðrik, căci eu rămăsesem blocat. Pe site plecarea era anunțată la 05.00. În mod normal nu m-ar fi deranjat deloc o oră atât de .... matinală (?), însă datorită diferenței de fus orar eram treaz de la 06.00 ora locală, nu mâncasem decât pe fugă, iar desele opriri ce le făcusem pe drum, în ceață, vânt și ploaie își lăsaseră amprenta asupra mea.
Nu aveam însă de gând să cedez. Am plecat de la briefing și m-am dus direct la hotel. Cascada Svartifoss deja ieșise din plan. Am intrat în cameră, am încercat să mănânc ceva cât de cât consistent și m-am băgat în cameră în încercarea de a prinde măcar câteva ore de somn. Era ora 19.00 și cu puțin noroc puteam prinde măcar trei ore de somn revigorant. Însă datorită surescitării, Morfeu refuza să vină. Timp de aproape o oră și jumătate m-am întors de pe o parte pe altă, cu gândul doar la încercarea ce urma să o trec în curând. În cele din urmă, am căzut într-un somn ușor, nu foarte odihnitor, însă care a oferit creierului exact restartul de care avea nevoie.
M-am trezit la 23.00, atunci când s-a declanșat alarma telefonului. I ain't gonna be a bum, mi-am zis precum personajul lui Sylvester Stallone din Rocky și m-am dat jos din pat. În câteva minute m-am îmbrăcat, am mai verificat încă odată rucsacul și am plecat către punctul de întâlnire de la intrarea Parcului Național Vatnajökull. Aici i-am cunoscut și pe ceilalți doi colegi de ascensiune, Viktor și Rosa (despre care am presupus că sunt fie mama și fiu, fie frate și soră mai mare). Pete ne-a înmânat câte un ham, un piolet și un băț de trekking, ne-am urcat în microbuzul ce urma să ne ducă la punctul de plecare și am plecat fără prea mare întârziere.
Punctul de plecare era de fapt o mică parcare de pământ amenajată la baza muntelui. Aici ne aștepta Friðrik, ce venise cu mașina proprie. Dintre toți, Friðrik mi s-a părut cel mai bine pregătit și experimentat, având propriul echipament de munte. După ultimele instrucțiuni, Pete a dat semnalul de plecare. la sfatul său, am păstrat pe mine doar primul rând de îmbrăcăminte, respectiv bluza termică din material sintetic. Chiar dacă era un pic răcoare, trebuia să evităm cât mai mult îmbibarea hainelor cu transpirație, astfel încât ulterior să ne fie cât mai comfortabil.
În iulie în Islanda, la miezul nopții (ca de altfel până dimineața) nu este întuneric complet. După apus, înspre vest rămâne un crepuscul care apoi se mută treptat către est, pe deasupra nordului (datorită înclinării axei Pământului), pentru ca în jurul orei 04.00 soarele să reapară în est.
Așa cum ne spusese Pete, prima porțiune a fost relativ facilă - o pantă destul de domoală spre vârful unui deal cu vegetație de tundră, plină de ierburi pitice. În aproximativ 20 - 30 minute am ajuns la primul stop, un pârâu de unde urma să ne facem provizii de apă. Până aici nu cărasem decât foarte puțină apă, pentru a nu ne obosi în mod inutil. Mi-am umplut rezervorul de hidratare și mi-am tras un pic sufletul, profitând de pauză pentru a mânca un pic de ciocolată și nuci.
Rosa, Viktor și Pete
Încet, au început și limbile să se dezlege. Și cum eram singurul străin din grup (cu excepția lui Pete), în mod normal atenția tuturor s-a îndreptat către mine. De unde ești? Cum se face că un român a ajuns așa de mult în nord? Am început să le explic motivele pentru care ajunsesem de unul singur în Islanda și că nu era pentru prima dată când urcam pe munte, numai că făcusem acest lucru doar vara.
De la pârâu am continuat urcarea pe cea de-a doua porțiune. Panta a devenit brusc foarte abruptă și aici am văzut pentru prima dată că Rosa era "veriga slabă" a grupului, căci a început să rămână în mod constant la urmă. Într-un fel, acest lucru m-a bucurat, căci până atunci mă temusem că eu aș fi fost cel mai slab pregătit.
Pe scurt, acea etapă abruptă chiar "am simțit-o". Poteca urca șerpuit în zig-zag. Vegetația dispăruse în totalitate, lăsând locul stâncilor bazaltice de culoare neagră. Deasupra noastră plutea un plafon de nori cenușii și sumbri, ce nu prevesteau nimic bun. Pete ne avertizase în această privință, însă nu mai puteam da înapoi.
I ain't gonna be a bum...
Undeva pe la 600 m am atins și point of no return, o grămadă artificială de pietre. Prevăzător și cu mai multă experiență, Friðrik și-a ascuns sub pietre, într-o sacoșă de plastic o a doua pereche de ghete, menite a fi purtate la întoarcere, când cele din picioare avea să fie probabil ude de la transpirație ori zăpada topită. Pete ne-a întrebat dacă este cineva care dorește să se întoarcă, însă niciunul din noi nu a vrut să cedeze.
OK, guys, a zis "spiridușul irlandez" și ne-a îndemnat să pornim mai departe. De aici panta s-a mai domolit, însă Pete a impus un ritm mai alert, în încercarea de a se încadra în orarul prestabilit. Printre rocile vulcanice și-au făcut încet apariția limbi de gheață din uriașul ghețar Vatnajökull ce se scurgea imperturbabil către văile de jos, cărând an de an mii de tone de cenușă vulcanică. Având o suprafață de 8.100 km², Vatnajökull este al doilea ghețar al Europei (după Austfonna din arhipelagul Svalbard), însă cel mai mare ca volum (3.100 km³). Grosimea stratului de gheață este în medie 400 metri, însă poate ajunge chiar și la 1.000 m.
Treptat, gheața a înlocuit rocile, astfel că la 1.100 m traseul a trecut în întregime pe suprafața ghețarului, astfel că Pete a luat hotărârea de a ne ancora cu corzi. El era cel care deschidea drumul, urmat de Rosa, Viktor, Friðrik, în timp ce eu închideam coloana (cu surplusul de frânghie în rucsac).
La început, urcarea nu a fost deosebit de dificilă, mai ales că ritmul era temperat de Rosa, pusă intenționat a doua din grup. Stratul de zăpadă era subțire și bine bătătorit, ceea ce făcea ca picioarele să nu fie îngropate, ușurând mult mersul. Însă pe măsură ce urcam la altitudine mai mare, situația a început să se schimbe. Norii în care am intrat erau purtatori de ploaie, iar zăpada din ce în ce mai groasă s-a transformat în zloată, așa încât nu mai oferea rezistență. Bocancii au început să se scufunde din ce în ce mai adânc, iar fiecare pas necesita un efort mai mare decât pe uscat. De regulă încercam să pășesc în urmele făcute de ceilalți, însă nu reușeam de fiecare dată, fiind încurcat de coarda de ancorare care se "târa" pe jos în fața mea, spre deosebire de ceilalți unde trecea prin lateral.
Pete nu avea de gând să ne slăbească nici o clipă, forțănd pe cât posbil ritmul, atât cât îi permitea cel al Rosei. A impus ca regulă pauze de câteva minute la fiecare 200 m câștigați în altitudine, timp în care ne puteam hidrata și reumple provizia de calorii mâncând câte ceva. Atunci mi se părea infernal, însă la sfârșit am realizat că scopul a fost de a menține echipa în graficul de traseu, astfel încât să evităm cât mai mult posibil vremea rea ce urma să își facă apariția câteva ore mai târziu.
Pe măsură ce am urcat, situația s-a mai îmbunătățit. Undeva în fața noastră soarele începea să își facă apariția timid prin ceața norilor, iar temperatura scăzuse sub zero grade, astfel încât zăpadă redevenise mai stabilă. În curând urma să ajungem pe platou, ultima etapă înainte de "atacarea" vârfului.
Din acel moment a început singura oră în care am avut parte de vreme superbă. Dintr-o dată norii au rămas în urmă, lăsând loc unui cer albastru impecabil și unui soare orbitor ce se reflecta pe zăpada de un alb imaculat. Aruncând o privire în spate, am zărit plafonul de nori undeva sub mine, acoperind în totalitate orice privire către câmpiile de jos. În stânga și în dreapta apărusera două vârfuri: l-am întrebat pe Pete care este Hvannadalshnúkur, însă acesta mi-a făcut semn că niciunul din ele.
Aici am făcut prima poză de grup, având drept fundal un peisaj absolut superb (eu sunt ăla de la urmă, de respira greu).
Undeva la marginea platoului am întâlnit și prima crevasă. Bun cunoscător al traseului, Pete știa prea bine amplasarea ei, pentru atunci când s-a apropiat de ea, a început să sondeze precaut stratul de zăpadă cu pioletul, în încercarea de a determina existența unor eventuale zone instabile. Nu a fost cazul, așa că am trecut de ea fără probleme. Când mi-a venit rândul, am privit în jos: o fisură nu mai lată de 40 cm, care însă pornea în jos zeci de metri, străbătând straturile de zăpadă de culoarea sidefului, vechi probabil de mii de ani.
Platoul l-am străbătut în puțin peste o oră. Mă bucuram că urma să avem parte de o vreme excelentă până la urmă, ideală pentru a face fotografii. După parcurgerea primei porțiuni, dintr-o dată mi s-a dezvăluit în față vârful Hvannadalshnúkur, în întreaga sa măreție. Până la acel moment nu îl văzusem decât în fotografii, iar impresia creată a fost destul de "bună". Însă la fața locului impresia mi s-a schimbat instantaneu: un uriaș de stâncă și gheață, care inspira teamă și respect. În timp ce îl priveam oarecum timorat, mi-am amintit că la un moment dat, timp de o secundă, îmi trecuse prin cap ideea că aș putea să îl parcurg singur!
La baza vârfului Pete a decretat ultima pauză importantă pentru hidratare și alimentare. Tot aici a decis că trebuie să ne punem și colțarii. În timp ce îmi deschideam rucsacul pentru a scoate pachetul cu mâncare l-am auzit pe Viktor exclamând ceva în islandeză, în timp ce arăta undeva în dreapta noastră. Am privit în direcția respectivă și am înțeles imediat la ce se referise: un nor alb se apropia în viteză de noi. Nu a durat decât un minut până când am fost învăluiți complet în ceață. Din păcate, a fost ultima dată când am mai văzut soarele în acea zi.
După hidratare, masă și montarea colțarilor am început partea finală a ascensiunii. Cu Pete în frunte, pe un traseu numai de el știut, am început să pășim încet către vârf. Vizibilitatea era redusă sub 15 metri și uneori abia reușeam să văd capătul coloanei. În jur domnea o tăcere adâncă, prevestitoare de necazuri.
Aici a avut loc momentul cel mai delicat al ascensiunii. La scurt timp de la atacarea summitului a trebuit să trecem peste o crevasă ivită în ghețar. Pete a traversat-o fără probleme, însă când a venit rândul Rosei, o parte a gheții de pe margine s-a rupt. Ca într-un film rulat cu încetinitorul, am văzut-o cum alunecă în jos și dispare aproape cu totul în interiorul crevasei!
Datorită corzilor cu care eram legați, precum și faptul că lățimea fisurii nu era așa mare, Rosa se înțepenise în "buza" acesteia. Nici nu cred că putea cădea mai mult de atât, însă lipsa de condiție fizică o împiedica să iasă singură la suprafață. Mai mult decât atât, căzuse pe spate și din acea poziție nu își putea înfinge crampoanele în gheață pentru a avea un punct de sprijin. Aflați lângă ea, Pete și Viktor încercau să o încurajeze, însă în ciuda eforturilor o vedeam cum alunecă din ce în ce mai mult în jos.
În cele din urmă, situația a fost salvată de Pete. Ca ghid montan, era pregătit și instruit pentru acest gen de situații. L-am văzut cum și-a dat jos rucsacul, a scos din el un scripete, cu ajutorul căruia a încropit un sistem de pârghii pe care l-a ancorat în gheață și a început să îl acționeze cu putere, în timp ce o încuraja pe Rosa să rămână calmă. Încet-încet, am văzut-o pe aceasta cum reapare la suprafață și reușește să treacă de cealaltă parte.
Mi s-a luat o piatră de inimă și cred că și ceilalți simțeau la fel. Unul câte unul, am traversat crevasa și am continuat drumul. Până în vârf, am mai traversat două crevase, însă acestea nu am mai pus probleme deosebite.
Summitul l-am atins undeva în jurul orei 08.00 dimineața. Prin nori, întrezăream discul de foc al soarelui, însă vizibilitatea era la fel de mică. Fericiți, printre rafalele de vânt ne-am strâns în brațe ca și cum cucerisem un vârf din lanțul himalayan. Altitudinea la care ne aflam era de 2.110 m, însă GPS-ul îmi indica 2.118 m, cel mai probabil datorită faptului că omisesem calibrarea înainte de plecare.
Pe vârf nu am zăbovit decât maxim 15 minute. După ce Pete ne-a făcut o fotografie de grup și a transmis prin radio la bază că am ajuns, am pornit pe drumul de întoarcere. Pete avusese dreptate cu o seară înainte: vremea nu era cea mai potrivită pentru ascensiuni pe munte. Începuse un viscol slab, iar hainele ne erau acoperite de gheață. Din fericire prima porțiune din traseul de coborâre am parcurs-o destul de facil până la baza vârfului, unde ne-am putut scoate crampoanele de pe bocanci.
Pe platou viscolul s-a transformat într-o lapoviță agresivă. Vizibilitatea era le fel de redusă și din coada coloanei unde mă aflam, îl vedeam pe Pete oprindu-se din când în când pentru a-și verifica Garminul ce îl avea asupra sa. La un moment dat am început să ma tem că ne rătăcisem, însă era doar impresie.
După ce am părăsit platoul și am început să coborăm de pe la 1.800 m, a reapărut vechea problemă a zăpezii transformate în zloată. Numai că de data aceasta situația era și mai dificilă, căci lapovița care se transforma uneori în măzăriche muiase și mai tare zăpada. Acolo unde islandezii din fața mea (cu toții cu cel puțin un cap mai înalți decât mine) intrau până la jumătatea gambei, eu intram până la genunchi. Coborârea la 1.100 m a însemnat pentru mine o alergare în urma lui Friðrik, care la cei 1.90 m ai săi avea un pas aproape dublu.
I ain't gonna be a bum...
Nici nu știu când dintr-o dată, zăpada a dispărut, iar bocancii au pășit din nou pe stânca neagră. Ne-am oprit și ne-am dat jos hamurile și corzile. Ploua în continuare, însă deja nu îmi mai păsa. De acum înainte, pe ultima porțiune aveam să merg în ritmul meu, fără Friðrik care să mă târască după el.
Ca un făcut, după ce am trecut de 1.100 m vremea a început să dea semne de îmbunare. Era în jur de ora 14.00. Undeva către răsărit, se zărea o fâșie de cer senin. Viktor a început să glumească că ar trebui să ne întoarcem să facem totuși și niște fotografii mai bune. Panta era ușor de străbătut, fără efort fizic prea mare, însă am început să resimt fenomenul specific coborârilor și anume durerea de genunchi datorată greutății corpului care solicită excesiv articulația rotulei.
Ajuns la 500 m, am avut parte de o priveliște absolut unică: datorită faptului că în Islanda muntele se termină brusc în câmpie, fără a avea loc o trecere treptată, cel care se află la altitudine și privește către baza masivului are senzația că suprafața terestră s-a "îndoit" și s-a ridicat oblic în fața sa, la fel cu ridici un ziar sau o carte de pe masă pentru a citi mai bine. Din păcate camera foto era plină de apă și nu am avut curajul să o scot pentru a face un instantaneu, de frică să nu o stric.
Jos, la punctul de plecare ne aștepta microbuzul ce ne adusese dimineață și care ne-a transportat înapoi la intrarea Parcului Național Vatnajökull. Cele 15 minute de mers cu mașina au fost suficiente pentru a permite febrei să se instaleze la nivelul mușchilor. Cu greu m-am dat jos, mi-am luat rămas bun de la Pete, Rosa, Viktor și Friðrik, m-am urcat în mașina închiriată și m-am întors la hotel.
În camera abia am realizat câtă apă aveam în haine. Jacheta, manușile, bocancii și bluzele musteau de apă și transpirație, iar rucsacul cred că avea jumătate de kilogram în plus de la umezeală acumulată în cele 14 ore de mers. Am avut nevoie de aproape două zile pentru a reuși să le usuc complet.
Mi-a părut rău că vremea nu mi-a permis realizarea unor fotografii mai multe, însă pe de altă parte dificultatea și "hopurile" întâlnite în acea zi m-au ajutat să îmi cunosc limitele. A fost un tur de forță pe care nu cred că îl voi mai repeta prea curând.
Sau cine știe...
