SPOILER: rândurile de mai jos nu sunt despre vreun alergător de elită, cu zeci de curse la activ. Dimpotrivă, este povestea jalnică a unuia care se antrenează după 8 h de muncă, printre făcut cumpărături, schimbat baterii la chiuvetă, montat aplică în baie, gătit, chemat meseriaș să repare nu știu ce tablou electric, dus mașina pentru ITP, etc, fără a avea un program de riguros întocmit de un antrenor și asta nu pentru că nu și-ar permite să plătească pentru un asemenea plan, ci pentru simplul motiv că nu ar fi în stare să îl respecte. Dacă vreți povești despre performanțe nemaivăzute, timpi excepționali și locuri pe podium ori "la categorie", căutați în altă parte. Aici nu veți găsi ceea ce căutați.
În 2021 am făcut trecerea la maraton. Anul acesta, în 2022, am trecut în etapa următoare, cea a ultramaratoanelor. Inițial, avusesem de gând să fac pasul acolo unde îmi începusem "glorioasa carieră" de alergător montan și anume la Ciucaș X3. Atât doar că la Ciucaș X3 ultramaratonul era de un pic peste... 100 km, ceea ce era cu mult peste posibilitățile mele fizice și nivelul meu de antrenament. De fapt în continuare acesta este nivelul meu. Așa că a trebuit să mă orientez către o cursă situată undeva între 50 și 70 km. Și dintr-odată, am avut o revelație: de ce să nu profit de ocazie și să devin "internațional"? Europa este plină de curse de trail running, care mai de care mai spectaculoasă. Începând cu Transgrancanaria în februarie, Penyagolosa în aprilie, Lavaredo Ultra Trail în iunie și terminând cu Transvulcania prin octombrie, orice împătimit al alergatului prin coclauri își poate găsi o cursă pe gustul său, în funcție de relief, climă ori limbi locale vorbite. Și tot dintr-odată, am găsit cea mai spectaculoasă cursă alergată pe cea mai spectaculoasă insulă a Atlanticului: MIUT - Madeira Island Ultra Trail, acolo unde în 2019 românul Robert Hajnal se plasase pe locul 4 în cursa de 117 km, cu un timp de 14:47:00, după nume celebre precum francezul Francois D'Haene, elvețianul Diego Pazos și americanul Tim Tollefson.
Am ales cursa de 60 km, un traseu care pornește din nordul insulei, din localitatea Boaventura, coboară către miazăzi spre centrul insulei, marchează spectaculoasele piscuri Pico Ruivo (1861 m) și Pico de Arieiro (1818 m), se întoarce din nou spre nord până la Porto da Cruz, merge de-a lungul falezelor înalte din nord-est, pe care le părăsește apoi, îndreptându-se din nou spre sud, către finish-ul de pe plaja din localitatea Machico.
Fast Forward pe 23 aprilie 2023... Cu o seară înainte programasem un taxi care să mă ducă de la hotel din Funchal până în Machico, lângă o benzinărie BP de unde autocarele urmau să ne transporte către start, în Boaventura. În jur de 05.00 eram coborât în holul de la recepția hotelului, tocmai în momentul în care taxi-ul oprea în fața intrării. Am mulțumit recepționerului care făcuse programarea și cu masca pe față, m-am urcat în mașină, pornind apoi cu viteză către Machico. Toată insula părea adormită, iar pe parbriz câțiva stropi de soare se încăpățânau să tot cadă. Nu mi-am făcut griji prea multe; prognoza (nesigură precum cea din Madeira) anunța în principiu cer senin, iar în caz de forță majoră aveam o geacă de vânt/ploaie de la Uglow "super-certificată" pentru evenimente ultra.
Ora 05:30 - Am sosit la benzinăria BP unde era locul de adunare. Am plătit cursa și însoțit de urările de succes ale taximetristului, m-am alăturat concurenților care începuseră să adune în zonă. Era un pic răcoare, însă m-am gândit că nu are rost să încep să pun pe mine haine de pe acum.
Ora 06:00 - Lumea începe să se adune în jurul autocarelor care deja își pornesc motoarele. În jur, câteva replici cu glas scăzut trădează că sunt înconjurat de toate națiile, cel puțin ale Europei. Aud vorbindu-se franceză, engleză, engleză britanică și americană, dar cel mai adesea portugheză și spaniolă. Este și firesc, din moment ce le este cel mai ușor să ajungă aici. În interior, de îndată ce se așează pe scaune, vorbăraia se potolește și fiecare se cufundă în gândurile lui. După ce pornim la drum, din când în când unii scot din rucsac și înfulecă pe furiș câte jumătate de banană sau un gel energizant, potrivit schemelor proprii de alimentație și nutriție.
Ora 07:00(ish) - Am ajuns în Boaventura. Firește că toți litrii de băutură izotonică consumați până la acel moment începeau să se "ceară afară", așa că la toaleta publică din apropiere s-a format o coadă destul de lungă, la care a trebuit să aștept și eu timp de câteva minute bune. Între timp, din urmă sosesc alte și alte autocare din care coboară alți alergători.
Ora 07:45 - Zona startului a devenit deja aglomerată. Muzică bubuie în boxe, două fete din partea organizatorilor lansează în aer încurajări, una în spaniolă și portugheză, cealaltă în engleză și din când în când în franceză. "Allez les bleu!" strigă aceasta (nu știu dacă am scris corect, nu sunt vorbitor de franceză).
Ora 07:59 - Un minut până la start. Îmi dau seamă că sunt cu adevărat emoționat: pentru prima dată voi trece de bariera cursei celei mai lungi curse alergate până atunci. Și nu cu câțiva kilometri, ci cu 18 km și 1.500 m în plus diferență pozitivă de nivel (în total 3000 m+).
Ora 08:00 - S-a dat startul. De regulă nu mă bulucesc în primele rânduri și prefer să trec linia printre ultimii. Cursele de anduranță nu se câștigă la start. Nu că s-ar pune problema să câștig ceva. Prezentatoarele strigă la noi în continuare Vamonos, corredores! ori Bonne chance à tous! și dintr-o dată îmi dau seama că "Enjoy your day!" s-a "transmutat" în română și una din fete se adresează alergătorilor de lângă mine Ionuț, bine ai venit! Ne vedem la Machico! și Salut, băieți. Să fiți sănătoși! Ca să vezi surpriză!
Am căutat ulterior în lista de concurenți pe cel numit Ionuț, însă niciunul din concurenții proveniți din România nu avea acest prenume. Cel mai probabil era înregistrat ca participant din altă țară.
De la ferestre ori din pragul ușilor localnicii ne încurajează aplaudând și strigând la noi. Încerc pe cât posibil să nu las euforia startului să mă cuprindă și să pornesc prea tare de la început. Am făcut greșeala aceasta de prea multe ori ca să mă las păcălit tocmai acum, când am în față nu mai puțin de 60 km de urcări și coborâri.
După un kilometru ieșim de pe asfalt și începem alergarea pe potecă de pământ. Deocamdată grosul alergătorilor (cei ca mine care aleargă după programul de lucru, între cumpărături și rezolvat probleme de zi cu zi - așa-numiții time-crunched runners) stau încă compacți, doar ocazional depășindu-se unii pe alții. Elitele deja sunt la un kilometru în față. Prefer să adopt o tactică prudentă, menținând un ritm cât mai constant, în măsura în care îmi permite terenul. Din lipsă de ocupație și pentru a-mi ocupa mintea, analizez numerele de concurs ale celor din jurul meu, întrucât pe ele este trecută și țara de proveniență. Cu excepția portughezilor (care în mod firesc sunt cei mai numeroși) mi se pare că francezii sunt o prezență destul de "consistentă". E normal să fie așa, când Alpii sunt cel mai bun teren de antrenament pentru trail running. Nu degeaba Jim Walmsley s-a mutat cu tot familia în Franța, pentru a se antrena în patria UTMB-ului.
Și deodată îmi dau seama că steagul de pe numărul celui din fața mea este același cu al meu. Nu știu dacă face parte din grupul celor de la start, dar brusc îmi devine simpatic, mai ales pentru similitudinea "podoabei" capilare. Lucian, căci așa îl cheamă, e un ardelean stabilit în Marea Britanie (în Scoția din câte îmi mai aduc aminte). Facem repede cunoștință și aflu că este venit ca și mine de câteva zile în Madeira, timp în care a preferat să facă câteva trasee de hiking spre Pico de Arieiro, spre deosebire de putoarea de mine care s-a plimbat cu autobuzul la nivelul mării. Începem să schimbăm impresii, pe măsură ce traseul începe să urce către versanții abrupți din fața noastră.
Deja mi-am scos bețele de trekking pentru a prelua o parte din efortul picioarelor și a mă ajuta cu ele la urcat. De când traseul a devenit mai abrupt, aglomerația s-a redus și ea corespunzător. Urc în continuu, nefăcând pauze decât pentru a face scoate camera și a face fotografii. Știu că e o greutate în plus, dar nu am de gând să ajung pe podium, așa că îmi permit să care câteva sute de grame în plus. Totodată, îmi dau seama că au trecut mai mult de 2 ore de la start, așa că ar fi cazul să încep să bag în mine ceva calorii. Un gel își face drum către stomacul meu și îmi pregătesc la îndemână alt plic și două batoane de la Chimpanzee. Parcă odată cu rarefierea plutonului cursa pare mai plăcută: nu mai simți presiunea celui din spatele tău ori de lângă tine și nu te mai simți obligat să forțezi nota. Oricum, urcarea este uneori așa de abruptă, încât nici dacă aș vrea, nu aș putea merge mai repede. Încep să apară chiar și porțiuni scurte cu scări sculptate în stânca muntelui, pe sub bolți înalte de piatră de pe care curge apa.
Pe măsură ce altitudinea crește, vegetația luxuriantă face loc uneia mai scunde, care lasă lumina soarelui să pătrundă până la sol și printre care se ițește, din ce în ce mai îndrăzneață, roca vulcanică a insulei. Mai mult decât atât, traseul străbate versanți întregi acoperiți de niște arbori scunzi, fără nici cea mai mică urmă de frunze, care arată ca și cum ar fi victimele unui cataclism nuclear ce i-a ucis fără a-i smulge din rădăcini. Un pic sinistru, dar în același timp foarte spectaculos. Nici la acest moment nu am reușit să aflu explicația fenomenului, însă mă bucur că mi-a "condimentat" cursa.
Între timp, încep să fiu ajuns din urmă de alergătorii de la cursele mai lungi (85k și 117k) care, deși alergau de mai mult timp și mai mulți kilometri, mă depășeau fără probleme. Eat my dust, sucker!
Garminul de la mână îmi spune că încep să mă apropii de altitudinea maximă a traseul, cea a vârfului Pico Ruivo. În stânga am versantul nordic al muntelui, estompat de nori și ceață, în dreapta așa-numita Vale a Maicilor (Curar das Freiras). Între timp poteca "naturală" de pământ s-a transformat într-o adevărată alee pavată cu plăci din piatră, foarte facil de alergat (genunchii mei aveau să afle spre final cât de "facil" era să alergi kilometri întregi pe o suprafață atât de dură). Ajung la un punct de control, unde un oficial ne felicită pentru prestația de până acum. Îl întreb dacă am ajuns la punctul de altitudine maximă a traseul, iar acesta îmi confirmă că de aici cursa are un traseu descendent și că urmează în scurt timp un punct de hidratare și alimentare și anume refugiul Pico Ruivo. Îi mulțumesc, continui să alerg la poteca pietruită și în nici cinci minute ajung la punct, unde îmi este scanat electronic chipul de cronometrare. Fac plinul la apă, înghit jumătate de baton energizant și pornesc mai departe după câteva minute de odihnă.
Începând de aici urmează partea cea mai spectaculoasă a cursei. Pereții verticali ai munților au fost efectiv "scobiți" pentru a face loc potecii care îi străbate până la Pico do Arieiro. Imaginea este pe atât de spectaculoasă pe cât îți dă fiori dacă privești în jos: doar o balustradă firavă te desparte de hăul de câteva zeci de metri ce se cască în jos. Pe această porțiune de doar 1 metru trebuie să alerg, intersectându-mă cu turiștii care vin din sens contrar sau depășind pe cei care aleargă mai încet ca mine ori care pur și simplu se opresc pentru a admira acest peisaj unic.
Nu mai țin minte în cât timp am parcurs cei aproximativ 10 km până la Pico do Arieiro; probabil a durat cam 2 ore. Tot ceea ce țin minte a fost o succesiune de prăpăstii, scări care urcau și coborau, poteca care șerpuia și lua curbe, unele de aproape 180 de grade, tuneluri mai lungi sau mai scurte, din tavanul cărora se scurgea umezeala din atmosferă ce făcea condens. La un moment intru într-un tunel, doar pentru a realiza că avea vreo 50 de m. Sunt pe punctul de a mă opri și a scoate din rucsac lanterna (obiect de pe lista de echipament obligatoriu), când din spate apar doi alergători de la 115 care avea deja montate pe cap frontalele. Profit de oportunitate și țâșnesc ca un iepure în urma lor, ținând pentru siguranță o mână în față și deasupra capului, pentru a evita o eventuală protuberanță stâncoasă mai joasă de care aș fi putut da cu capul. Din fericire, la cel 168 cm ai mei nu am vreo întâlnire de gradul III cu tavanul de piatră al tunelului.
În cele din urmă ajung la baza scărilor care urcă către Pico do Arieiro. Undeva în dreapta, printre crâmpeie de nori, la aproape 500 m se zărește cupola radarului Forțelor Aeriene Portugheze destinat supravegherii întregului Atlantic de est. Încep să urc treptele, știind că de acum înainte am scăpat de urcările abrupte (de fapt nu scăpasem încă, însă aveam să aflu mai încolo, după Porta da Cruz).
Ajuns la radar, mă abat de la traseu pentru a face o fotografie imensei cupole a instalației radar. Cei de la punctul de control strigă după mine că nu pe acolo trebuie să o iau.
Știu, le răspund.
Atunci de ce o iei pe acolo?
Bre, da' lasă-mă să fac și eu niște fotografii să le am amintire!
Am lăsat în urmă Pico do Arieiro și încep să alerg ușor la vale, către miazăzi. Vegetația din jur e foarte scundă, așa că văd până departe la Funchal. Din păcate va mai dura până voi ajunge acolo, căci nu sunt nici măcar la jumătatea cursei. Mă îmbărbătez și încep să îi "dau talpă", fără să mă forțez însă. Vremea dă semne că are de gând să devină un pic mai capricioasă: o pâclă subțire s-a așternut pe versantul muntelui, care în scurt timp se transformă în ceață în toată regula. Din fericire nu bate vântul, astfel că dacă va începe să plouă, să nu creeze acea senzație de frig intens atât de dăunătoare în cursele de alergare montană.
Al treilea punct de alimentare/hidratare, cel de la Chão da Lagoa. Simt un pic efectul alergării pe potecile de piatră de sus din munți, dar încă nu sunt la jumătatea cursei. Mă hotărăsc să îmi trag sufletul în cortul punctului, așa că mă așez pe o băncuță, îmi iau niște felii de portocală de pe mese, completez flask-urile cu izotonic și apă și mă forțez să bag în mine niște geluri. Afară deja începe să picure răzleț. După cum ziceam mai devreme, e bine că nu bate vântul - genul acesta de ploaie e numai bun să îți răcorească corpul înfierbântat, astfel încât să nu transpiri excesiv și să fii nevoit să te hidratezi mai mult decât este necesar.
După aproape 10 minute mă hotărăsc că m-am odihnit suficient și că e cazul să o iau din loc. Când ies, realizez că stropii de mai devreme s-au transformat într-o ploaie în toată regula, din fericire nu torențială. Asta este; îi dau înainte, gândindu-mă dacă nu este cazul să pun pe mine jacheta de ploaie. Mă decid că ar fi bine să mai aștept. Impermeabilitatea materialului este o sabie cu două tăișuri: nu lasă umiditatea de afară să pătrundă, însă în mod egal crează o adevărată saună în interior. În cele din urmă îmi dau seama că a fost o alegere bună, căci după 30-45 minute ploaia se oprește și în continui drumul, uscându-mă rapid.
Pe măsură ce mă îndrept din nou către nord, peisajul se schimbă din nou. Vegetația aridă dispare și este înlocuită de o pădure de conifere specifice insulei ce amintește de pădurile din România, apoi traseul străbate un hățiș des și încâlcit de arbuști înalți cât un stat de om. De fapt, nu cred că am mai văzut undeva o variație așa de mare de floră pe o suprafață atât restrânsă.
Următorul punct de alimentare/hidratare este cel de la Portela, aproape de kilometrul 40. Deja mă apropii de distanța maximă pe care am alergat-o vreodată, iar coborârea continuă de la peste 1.700 m la 600 m și-a pus amprenta asupra cvadricepșilor, care protestează la fiecare pas ce mă aduce mai aproape de nivelul mării. Ședințele de forță sunt (sau ar trebui să fie) o parte importantă a antrenamentului unui alergător de anduranță, însă pentru mine este un aspect pe care l-am cam neglijat până atunci (și sincer nici până în momentul de azi nu i-am acordat atenția cuvenită).
În clădirea micuță ce găzduiește temporar punctul de alimentare se servește un ceai cald numai bun să mă revigoreze. Dacă ar fi fost negru, ar fi fost excelent, dar mă mulțumesc și cu cel de fructe sau ce naiba o fi fost.
Și plec mai departe. Alerg de-a lungul unor levadas prin care curge o apă numai bună de răcorit picioarele. De fapt sunt momente în care sunt cât pe ce să mă opresc, să îmi dau jos încălțăminte și șosetele și să-mi bag picioarele în apa rece. Mă hotărăsc totuși să amân momentul după finish: acum nu vreau decât să termin mai repede. Mai sunt și porțiuni cu trepte improvizate din scânduri de lemn. Ar fi de vis, dacă ar fi exact lungimea pasului. Dar nu sunt. Sunt mai lungi, ceea ce mă obligă să cobor mereu cu același picior, evident foarte obositor.
Încet mă apropii de Porto da Cruz. Deja primele case de la periferia orașului au început să răsară în jurul meu. În ciuda oboselii îmi fac timp să mă opresc și să fotografiez o cascadă superbă pe lângă care trece traseul. Până la urmă, de asta am ales această cursă: pentru peisajele superbe de pe traseu și chiar intenționez să o fac.
Reintrarea pe asfalt este un adevărat șoc. Chiar și criblura de pe potecile de până acum fusese mai "binevoitoare" cu picioarele mele. Uff, trebuie să o fac și pe asta! îmi spun în sinea mea, strâng din dinți și continui să pedalez. La un moment dat trec pe lângă o localnică mai în vârstă, care râzând mă întreabă în portugheză dacă nu mi-e somn după atâția kilometri (îmi dau seama că asta m-a întrebat pentru că face concomitent "semnul internațional" al somnului, așezându-și obrazul în palmă). Îi răspund, la fel de vesel, că mai degrabă aș bea una cerveza și plec mai departe.
În timp ce alerg pe străzile din Porto da Cruz am parte de un episod amuzant. La un moment dat, din una din casele pe lângă care trec se revarsă în stradă un miros puternic de marijuana. Dar nu o adiere firavă, ceva de genul care să te facă să te întrebi Asta e cumva...? Nuuu, e cam și cum cineva ar fi aruncat în sobă vreun kilogram de cannabis. Cei câțiva concurenți care aleargă în apropiere izbucnesc în râs, iar unul din ei glumește: Cineva dă o petrecere în cinstea noastră!
Este sâmbătă seara, iar în Porto da Cruz lumea a ieșit la plimbare. Cupluri și familii de toate vârstele se plimbă pe străzi, iau masa la restaurant sau pur și simplu savurează un pahar de vin autohton pe terase. Doar o mână de zănateci plini de nori și praf, transpirați, cărând în spinare rucsaci burdușiți cu rezerve de apă și alimente își târăsc picioarele către ultimul punct de alimentare-hidratare, oferindu-le localnicilor imaginea unor refugiați care fug din calea războiului.
În punctul de alimentare se servește supă de pui caldă. Din păcate nu pot încerca așa ceva, căci nu am vesela necesară (farfurie și lingură), iar organizatorii au anunțat dinainte că nu vor furniza asemenea obiecte, din grijă pentru mediul înconjurător. De fapt, dacă stau și mă gândesc, nici nu sunt sigur că vreau să gust măcar. Deja stomacul dă primele semne că nu prea mai vrea să primească alimente, însă deocamdată e doar o senzație vagă, pe care nu prea o conștientizez încă. Înghit cam în silă un baton Chimpanzee, conștient că cei circa 16 km care mă despart de final vor fi cei mai solicitanți.
Părăsesc clădirea ce găzduiește punctul de alimentare, ies în stradă și, mai mult târându-mi picioarele, reîncep alergarea. În câteva sute de metri ies din zona centrală a localității și continui de-a lungul unei faleze aproape pustii, pe care se plimbă agale 2-3 persoane răzlețe. Valuri izbesc cu putere malul stâncos al falezei și se sparg într-un covor de spumă albă. Parcă aș abandona cursa, m-aș opri undeva pe o piatră și aș sta cu privirea pierdută în depărtare până la căderea nopții. În starea de oboseală în care sunt, recunosc că ideea pare oarecum tentantă. Cu toate acestea, găsesc în mine suficiente resurse fizice și voință de a mișca în continuare picioarele către ultima urcare serioasă a cursei.
În starea în care sunt, o urcare de aproape 300 m este ultimul lucru pe care mi-l doresc. După cum ziceam mai sus, urcările sunt punctul meu slab, călcâiul personal al lui Ahile sau poate cel puțin așa le percep eu că ar fi. Cu toate acestea, mai "trag" pe gât un gel energizant, scot bețele de la brâu și încep ascensiunea. Nu are niciun rost să forțez ritmul, căci în mod sigur asta m-ar termina definitiv. În schimb, încerc doar să mă concentrez pe strategia "încă un pas". Caut mereu să mă îmbărbătez, aducându-mi aminte cum anul trecut am urcat dealul Runc aproape de sfârșitul cursei Rocky 33k de la Bucovina Ultra Rocks. Dacă am urcat Runcul, pot urca și aici. În casele pe lângă care trec, dar și în curțile acestora localnicii își văd de treburile zilnice: ascultă muzică, meșteresc la mașini, iar unii chiar fac un mic grătar. Probabil imaginea alergătorilor deja a devenit chestie de rutină: i-au văzut destul întreaga zi, dar și anul trecut, și în anii precedenți, pentru a le acorda mai mult de o privire trecătoare. La un moment dat, mă așez pentru câteva minute pe treptele unei case a cărei ușă dă direct în stradă și mă gândesc ce ar spune proprietarul dacă ar ieși în acele momente din casă și ar vedea un "leșinat" întins în fața sa.
Dar orice lucru, fie bun sau rău, are un sfârșit: încet-încet panta devine din ce în ce mai blândă, pot să măresc ritmul și să respir mai ușor. Încă câțiva metri și am terminat cu urcarea, iar un fotograf îmi imortalizează fericire de pe chip în acele momente. De aici, urmează câțiva kilometri de potecă de-a lungul falezei Cabo de Larano. Știu că de aici traseul are un trend descendent, așa că nu îmi va fi mult mai ușor. Dacă la început mă depășeau cei de la cursele de 85 și 117 km, acum a venit rândul meu să îi iau pe cei de la 42 și 16. Eat MY dust, sucker!
După câțiva kilometri de șerpuit de-a lungul falezei care coboară abrupt către mare, drumul o cotește către sud. Las în urmă țărmul de nord și mă îndrept către Machico, destinația finală.
Aici cred că am început să realizez că stomacul îmi crea un pic de probleme: agitarea continuă timp de câteva ore în stomac a unor alimente pline de zaharuri și carbohidrați, combinată cu oboseala, crease o senzație de greață. Nu mai reușeam să înghit nimic, deși știam că acest lucru s-ar fi impus având în vedere că mai aveam cel puțin o oră de alergat, iar ce se afla deja "înăuntru" avea oarece gânduri de ieșit "la suprafață". În Training Essentials for Ultrarunning, Jason Koop spunea că antrenamentul gastrointestinal este o parte importantă a antrenamentului general și că după un anumit număr de ore, organismul nu mai acceptă geluri și batoane energizante și simte nevoie de hrană normală - Link aici).
După o porțiune de drum de pământ, ajung la periferia Machico. Reîncep alergarea pe porțiuni dure, iar picioarele mi le simt ca și cum ar fi luat foc. În paralel cu aleea betonată curge și o levada cu apă rece și sunt tentat din nou să mă descalț și să mă răcoresc cu picioarele în ea. Renunț totuși la idee și continui să alerg la vale, verificându-mi ceasul la fiecare 5 minute, doar pentru a constata că am parcurs mai puțin de 1 km. Trec printre case și grădini, printre plantații de bananieri și terase cu viță de vie sau legume. Dintr-o dată, pe traseu au apărut o mulțime de alergători de la toate cursele. Se aleargă ca la începutul cursei, cu distanțe de 3-4 metri între noi. Deja simt că nu mai rezist. Nu îmi doresc decât să termin cursa, să mă descalț și să las răcoarea apei să îmi liniștească durerile membrelor inferioare. Are we there yet? mă întreb la fiecare 2 minute, precum măgărușul din seria Shrek.
Și dintr-o dată, undeva departe se aude vocea prezentatorului care anunță rând pe rând alergătorii care sosesc la linia de finish. Dintr-o dată, senzația de greață dispare și fără să fi mai luat vreun gel sau baton energizant, încep să trag de mine mai tare, plin de energie. Mai urmează o coborâre ceva mai dificilă, unde în ciuda faptului că mă proptesc în bețele de alergare, dureri atroce mă străbat de la vârful degetelor, trecând prin genunchi și oprindu-se în cvadricepșii extenuați de la miile de metri de coborâre și urcare continuă. Dar deja nu mai contează, căci știu că mai am foarte puțin. Încă un pic de asfalt, mai cobor niște scări, un spaniol în fața mea chiuie și strigă ceva bucuros, traversez o stradă unde un polițist a oprit circulația pentru noi și ajung pe esplanda Praia de Machico. De o parte și alta, turiștii aplaudă și mă încurajează (tot aici - nu știu de ce - mi se oprește GoPro-ul de pe piept). And from Romaniaaaa... strigă prezentatorul și spectaculos, în plină viteză, trec linia de finish. Gata, după mai mult de 12 ore am terminat primul ultra! Și nu oricare!
Târându-mi picioarele distruse, mă duc către mal. Mă descalț și în picioarele goale, pășesc cu atenție pe pietrele de pe plajă și intru în apă. E groaznic de rece. Sau poate cele 12 ore de alergare continuă mi-au încins picioarele așa de tare, încât și apa la temperatură normală mi se pare că ar fi rece ca gheața. Oricum ar fi, are un efect calmant instantaneu. După ce simt că nu mai rezist, ies din apă, mă încalț la loc și mă așez pe o bordură încercând să procesez prin ce am trecut în cursul zilei. Am parte și de o mică surpriză: Lucian, compatriotul meu stabilit în Marea Britanie, apare din mulțime din mulțime să mă felicite. A terminat în urmă cu o oră. Schimbăm câteva cuvinte ș impresii și îl rog să mă scuze că nu pot sta cu el la o bere (două/trei/patru), dar în mai puțin de o oră am autobuz înapoi către Funchal.
După cursă avem dreptul la mâncarea after-party. La MIUT 2022 ne servesc cu un gen de spaghete bolognese și... bere. Nu contează cât de proastă este, pentru că e fenomenală. Una din cele mai buni beri băute vreodată.
În stația de autobuz, așteptând cursa către Funchal, schimb impresii cu alți alergători. O fată din Franța îmi povestește că s-a confruntat ca și mine cu senzații de greață în ultima parte a cursei. Spre deosebire de mine și din fericire pentru ea, e reușit "evacuarea" elementelor nedorite, așa că a scăpat de senzația care o chinuia. Este o parte pitorească a curselor de acest gen: schimbul de impresii în timpul și după cursă. Este o comunitate aparte, care nu pune pe primul plan obținerea cu orice preț a unui rezultat anume și se concentrează în schimb mai mult pe latura spirituală a fenomenului: peisajele din jur, plăcerea de a alerga în natură și printre beton și asfalt, demonii cu care te lupți atunci când ești singur acolo sus sau "adversarul" care se chinuie alături de tine să pună un picior în fața celuilalt.
Afară s-a întunecat, iar din locul în care ne aflăm, pe versantul opus al văii se văd "lampașele" alergătorilor întârziați care străbat ultima coborâre către finish. Într-un târziu apare autobuzul, unde mă urc cu greutate (ultima ascensiune), mă trântesc pe un scaun și mă pierd în gânduri în timp ce mă îndrept spre Funchal. Încă nu procesez prin ce am trecut. La aproape o săptămână, ajung la concluzia că acest gen de cursă e maximul la care pot visa la nivelul de antrenament actual. De fapt, e deja prea mult pentru mine. Mi s-ar potrivi mai degrabă ceva de maxim 50k. Am rămas cu impresia asta până acum când scriu aceste rânduri, însă la momentul la care am privit fotografiile făcute și am retrăit senzațiile încercate, am realizat că abia aștept să alerg din nou la MIUT.
Poate la cursa de 85k? 🤔
