În lipsă de altceva, vara aceasta am plecat pentru prima dată în Italia. Mulți s-ar fi gândit la Venezia, Roma, Milano, Cinque Terre, toate acele minunate orașe și orășele italienești minunate, pline de istorie și artă. Nu și sălbaticul din mine, care dacă nu se cațără măcar pe un bolovan se simte gol și inutil. La auzul veștii că urma să aterizez pe aeroportul din Treviso, de lângă Veneția, cineva a scăpat o întrebare oarecum "cu tâlc": Aaa, Veneția... Te duci și la Verona (orașul iubirii)? Zâmbind un pic disprețuitor, i-am replicat: Cât de puțin mă cunoști...
Destinația mea erau de fapt Alpii Dolomiți, situați la aproximativ 150 km nord de Veneția, într-o zonă aflată în mare parte până la sfârșitul Primului Război Mondial sub stăpânire austro-ungară și care odată cu destrămarea imperiului a intrat în stăpânirea Regatului Italiei. Acum este una din zonele cele mai prospere ale Italiei, ceea ce atrage o mulțime de migranți (regiunea Veneto are de exemplu aproximativ 500.000 de străini, dintre care 25% sunt, bineînțeles, români).
Ca să ajung la destinație, adică la hotelul unde rezervasem cazare, a trebuit să schimb nu mai puțin de 3 autobuze: unul de la aeroportul din Treviso la Veneția (în gara Venezia Mestre), unul de la Venezia Mestre la Cortina d'Ampezzo și al treilea de la Cortina d'Ampezzo la hotelul unde eram cazat, situat în trecătoarea Tre Croci (de altfel chiar așa se numea - B&B Passo Tre Croci). Nu chiar ușor când ești trezit de la 3 dimineața să mergi la aeroport, pentru a evita cozile infernale de care tot auzi vorbindu-se în presă (și de fapt termini formalitățile în nici 45 minute). În să mare arte din drum chiar a meritat, mai ales când șoseaua a început să urce în munți și în stânga și în dreapta au început să se ridice zidurile abrupte de rocă calcaroasă albicioasă ale Dolomiților.
Apropo, mi se pare mie sau vara aceasta au "explodat" efectiv postările în social media cu Dolomiții? Efectiv la fiecare 2-3 zile cineva posta fotografiile făcute acolo, traseul via ferrata parcurs și, evident, faimosul masiv Tre Cime.
Tre Cime di Lavaredo (în traducere Trei Vârfuri ale Lavaredo) au în germană Drei Zinnen (Trei Metereze) ar intra cu ușurință într-un top 10 al masivelor muntoase emblematice ale lumii. Sunt, după cum le descriu cel mai fidel denumirea în germană, trei vârfuri ascuțite ce țâșnesc din solul stâncos acoperit cu grohotiș și care, datorită spațiilor dintre ele, amintesc de ambrazurile unei cetăți medievale. De la est la vest, cele trei vârfuri sunt:
- Cima Piccola / Kleine Zinne (Vârful Mic - 2.857 m)
- Cima Grande / Große Zinne (Vârful Mare - 2.999 m)
- Cima Ovest / Westliche Zinne (Vârful Vestic - 2.973 m)
Până la Primul Război Mondial Tre Cime făceau parte din granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Regatul Italiei. Între 1915 și 1917 în această zonă s-au dat lupte intense, dovadă fiind numeroasele tuneluri, cazemate, tranșee și fortificații care încă stau în picioare. După Marele Război, odată cu mutarea graniței către nord, au ajuns să delimiteze granița dintre Tirolul de Sud vorbitor de germană și Belleno vorbitor de italiană.
Pe scurt, că să nu mai pierdem vremea: din direcția Cortina d'Ampezzo se ajunge la Tre Cime cu o cursă locală care te lasă la capăt de linie, în stația Misurina Gentiana. De acolo, te preia un alt autobuz care urcă apoi pe serpentine către parcarea de lângă Rifugio Auronzo, locul de unde pleacă toate traseele în jurul masivului. Ajuns la fața locului, privești în sus către peretele sudic, aproape vertical al muntelui și te întrebi: Unde sunt cimele alea???
De fapt, imaginea emblematică care este cunoscută de toate lumea este cea a versantului nordic. Prin urmare, pentru a o admira așa cum trebuie trebuie să îți pui în mișcare picioarele să ocolești întregul munte (de regulă pornind pe cărarea estică) și eventual să te îndepărtezi apoi către nord suficient de mult astfel încât să ai o imagine de ansamblu suficient de cuprinzătoare, eventual până la Rifugio Locatelli situat la aproape 2 km de masiv. Este un drum ce merită făcut; la urma urmei sunteți în categoria iubitorilor de hiking și nu "pantofari", altfel ați fi undeva într-un mall, luând la rând magazinele de haine și pantofi. Nu că vederea dinspre sud ar fi banală: dacă cea nordică aduce cu niște metereze medievale, cea dinspre miazăzi seamănă oarecum cu niște castele de nisip, de genul celor care le făceam la mare când eram mici, picurând de pe degete nisip amestecat din belșug cu apă.
După ce treci de creastă către versantul nordic, traseul se bifurcă la un moment dat, aproape de Rifugio Lavaredo: un drum cotește către est, altul merge de-a lungul muntelui învecinat, Monte Paterno, până la refugiul Locatelli, nu înainte de a se bifurca din nou într-o variantă care ocolește Tre Cime prin nord. Drumul către Locatelli este pe deplin practicabil și facil fără porțiuni abrupte, iar de la acest refugiu pornesc alte trasee mai departe către nord. Pentru cei care se simt în formă fizică excelentă, există variante mai sus, un pic mai dificile sau chiar un traseu de via ferrata numit, din câte am înțeles, Luca Innerkofler (descriere mai amănunțită aici). Undeva, aproape de răspântie, o placă comemorativă amintește că în iulie 1996, Papa Ioan Paul al II-lea s-a rugat în acest loc.
Cuvintele e de prisos, spunea cândva un "erudit", așa încât nu îmi rămâne decât să las imaginile să vorbească de la sine. Rezumând, vă puteți umple lejer o zi hoinărind peste tot în zonă, ocolind de jur-împrejur masivul Tre Cime, parcurgând via ferrata sau mergând în nord, către Tirolul de Sud. Aveți încredere în mine și încercați. Nu veți regreta, vă promit. Un singur lucru sau sfat: este de preferat închirierea unei mașini măcar pentru câteva zile. Distanțele mare dintre locurile de vizitat face dificilă deplasarea cu ajutorul transportului public, mai ales când vine vorba de legături între două sau mai multe curse.
