În fiecare an, la sfârșitul lunii august / începutul lui septembrie, la Chamonix, în Franța are loc un eveniment mai puțin cunoscut publicului larg, dar care pentru împătimiții alergării montane de anduranță reprezintă ceea ce reprezintă finala Champions League pentru iubitorii fotbalului. Timp de aproape o săptămână, sute de alergători din întreaga lume, din China și până în Chile și din Canada în Africa de Sud iau startul într-o serie de curse cu diverse lungimi, începând de la 4 km pentru cei mai tineri juniori înscriși la YCC (Youth Chamonix Courmayeur) până la colosala alergare de 169 km ai UTMB (Ultra Marathon de Mont Blanc). În cele câteva zile ale evenimentului, toți participanții aleargă, urcă pante abrupte și coboară în viteză altele la fel de abrupte, transpiră, vomită, tremură de frig sau leșină din cauza căldurii, merg noaptea prin ceață și ploaie, doar la lumina lanternelor frontale, pentru ca într-un final să ajungă la finishul din centrul Chamonixului sau dimpotrivă, se renunțe din cauza extenuării, problemelor de stomac ori a accidentărilor.
De când am început și eu să alerg (la momentul la care scriu acest articol deja m-am cam lăsat de sportul ăsta), în fiecare an urmăream cu sufletul la gură cursa de 169 km pe canalul de Youtube al UTMB, așteptând cu sufletul la gură să aflu care dintre Kilian Jornet, Jim Walmsley, Francois d'Haene sau Courtney Dauwalter avea să treacă primul (sau prima) linia de finish. Ca unul care abia reușea să termine un maraton în 8 ore, să fii în stare să faci turul Mont-Blancului, trecând din Franța în Spania, apoi în Elveția și înapoi în Franța, totul în circa 20 de ore, cu o diferență pozitivă de nivel mai mare decât altitudinea Everestului și pe unele porțiuni unde temperatura cobora spre 0 grade iar vântul depășea 50 kmh, mi se părea (și încă mai cred) că era dovada unor supraoameni, mai presus decât starurile sportive "de serviciu" din sporturi mai norocoase din punct de vedere al publicității.
La începutul lui 2023 am decis că de data asta aveam să fac orice încât să fiu de față la strat și la finish. După ce am reușit să găsesc o cazare acceptabilă ca preț la câteva zeci de km de Chamonix, în Les Contamines-Montjoie, am trecut la variantele de zbor. Cel mai convenabil mi s-a părut a fi aeroportul din Geneva, situat exact pe granița cu Franța. Iar când zic exact pe graniță, nu e o figură de stil, ci reflectă realitatea: există sectorul principal elvețian și există sectorul francez, din care se iese direct pe teritoriul Franței ori se poate lua o cursă aeriană considerată internă. Trecerea între cele două sectoare se face numai în baza unui permis de îmbarcare valabil pentru ziua respectivă. Întrucât închiriasem mașina din sectorul francez (prețurile, în special garanția fiind sensibil mai mici decât cele din sectorul elvețian), imediat după aterizare și preluarea bagajelor de cală, am trecut în sectorul francez pentru efectuarea formalităților de preluare a mașinii.
După ieșirea din parcarea aeroportului, am virat la dreapta spre oraș. Imediat am realizat că abonamentul Orange nu includea și roaming pe teritoriul Elveției. La momentul plecării aveam impresia că roamingul acoperă UE și SEE (Spațiul Economic European). Și nu greșeam, dar... cu ocazia asta am aflat că spre deosebire de Norvegia ori Islanda, Elveția nu face parte din SEE și prin urmare telefonul era ca și "mort". Din fericire, în ciuda traficului destul de intens în jurul orei 16.00, în aproximativ o oră străbătusem Geneva și intrasem pe teritoriul Franței, îndreptându-ne în viteză către Les Contamines.
Les Contamines-Montjoie este un sat ascuns undeva la capătul unei văi, departe și în acest timp la o distanță convenabilă de aglomerația din Chamonix. Privind munții din jur, cu greu ai putea bănui că te afli la mai puțin de o oră distanță de cel mai înalt vârf al Europei ori de "epicentrul" mondial al alergării montane de anduranță. Dacă nu ai vedea firmele comerciale în limba franceză, ai putea crede cu ușurință că te afli undeva în România, prin Apuseni ori în Bucovina.
Înainte de a ajunge în Les Contamines, drumul trece mai întâi prin Saint-Gervais-les-Bains, localitate mai mare de aproape 5 ori în termeni de număr de locuitori. Deși centrul nu se întinde pe o suprafață prea mare, fiind limitat de o serie de străzi înșiruite circular, este plin de cafenele și magazine de produse tradiționale, dintre care cele mai căutate sunt dulciurile și tartele din fructe de pădure.
Încă de la sosirea în Les Contamines, spiritul UTMB s-a făcut imediat simțit. Cursa TDS (Les Traces du Duc de Savoie) era în plină desfășurare. La intervale regulate alergători (cu deja aproximativ 100 km parcurși din Courmayeur) urcau dinspre valea râului Bon Nant, traversau strada în aplauzele privitorilor și apoi luau pieptiș versantul muntelui Domes de Miage. Spre deosebire de publicul din România, care nu scapă vreo ocazie de a înjura orice eveniment sportiv ce îl împiedică să își miște hoitul cu mașina, în Vest acest gen de curse sunt un adevărat prilej de sărbătoare. Spectatorii stau pe margine, aplaudă, încurajează și chiuie din toți plămânii către sportivii care dau totul din ei pentru a termina cursa.
Chamonix-Mont-Blac (sau pe scurt Chamonix) este o comună situată în departamentul Haute-Savoie department al regiunii Auvergne-Rhône-Alpes din sud-estul Franței. Cu o populație de puțin peste 8.000 locuitori, este după standardele din România o comună un pic mai mare. Și tot după standardele noastre poate părea ca o stațiune de lux, căutată în general în sezonul rece pentru practicarea sporturilor de iarnă. În 1924, când s-a luat decizia organizării și a unei olimpiade de iarnă, Chamonix a fost ales drept loc de găzduire. Ca urmare a dezvoltării sale din punct de vedere turistic, la acest moment Chamonix are o capacitate de cazare de aproximativ 60.000 de paturi, iar anual un număr de peste 5.000.000 de turiști vizitează stațiunea.
Încadrat de localitățile Le Houches și Argentiere și străjuit de vârful Le Brevent înspre nord, Chamonix se află la poalele "acoperișului Europei": Mont-Blanc. Înalt de 4.807 m, colosul din piatră este "disputat" de Italia și Franța, fiecare pretinzând că se află pe teritoriul său. Doar câțiva kilometri mai lipseau pentru ca să emită pretenții și Elveția, care însă s-a mulțumit cu vârful Matterhorn. Împătimiții alpinismului au creat un titlu de glorie cucerirea acestui vârf, însă pentru turistul de rând este suficientă urcarea cu telecabina către Aiguille du Midi, un vârf secundar de "doar" 3.842 metri. Până la mijlocul anilor '70 Téléphérique de l'Aiguille du Midi a deținut recordul pentru instalația de la cea mai mare altitudine, iar actualmente încă are cea mai mare secțiune verticală (de la 1.035 m la 3.842 m). Traseul telefericului are două secțiuni, prima de la bază de la Chamonix până la stația intermediară Plan de l'Aiguille la 2.317 și cea de-a doua de la Plan de l'Aiguille până la punctul terminus Aiguille du Midi.
Odată ajuns sus, ți se deschide într-o parte o panoramă asupra întregii văi în care este situat Chamonix și o alta la fel de spectaculoasă către lanțul muntos al Alpilor francezi deasupra cărora tronează maiestuos Mont-Blancul. Pentru unii (🫣) urcarea până aproape de 4.000 de metri poate fi un pic problematică, căci atunci când cabina telefericului se apropie de vârf lipsa oxigenului începe să dea târcoale. Personal (căci despre mine era vorba) am simțit dintr-o dată cum pulsul începe să o ia razna. Nu a fost vorba de rău de înălțime sau vertij, ci pur și simplu în acel moment sistemul cardiovascular a simțit nevoia să compenseze cantitatea mai redusă de oxigen.
Revenind în Chamonix de pe vârful Aiguille du Midi, din gara orașului se poate lua o cursă de tren către Mer de Glace (Marea de Gheață), cel mai mare ghețar din Franța. Lung de aproape 7 km și gros de 200 m, este una din principalele atracții ale zonei, deși în vremurile trecute spectaculozitatea sa era mult mai mare. Ghețarul șerpuiește de-a lungul unei văi duble care pornește de sub versantul nordic al Mont Blanc-ului și își continuă drumul, coborând către Chamonix și topindu-se pe măsură ce ce întâlnește temperaturi din ce în ce mai ridicate la altitudinile joase. Trenul ce te urcă către baza ghețarului este unul aparte, cu cremalieră între șine, pentru a-l ajuta să urce panta abruptă către gara Montenvers. De aici, de la aproape 2.000 m, o telecabină te coboară abrupt către o stație aflată jos în valea ghețarului, de unde drumul continuă per pedes, pe o înșiruire de pasarele și scări metalice, până la ghețarul efectiv, la o peșteră (Ice Grotto) săpată în gheață an de an. Spectaculozitatea peisajului pe timpul verii este toarcem redusă, căci întreaga spinare a ghețarului este acoperită de materialele rezultate în urma erodării versanților între care curge masa imensă de gheață. Probabil pe perioada iernii zăpadă proaspătă dă un aspect mai natural întregii priveliști.
Am spus că un pic mai sus că ghețarul a cunoscut vremuri mai bune: apogeul de expansiune maximă a fost atins în secolul 19, apoi dimensiunile sale au început să scadă, proces favorizat în ultimele decenii și de "minciuna globalistă" a încălzirii globale. Pe măsură ce cobori către peștera de gheață, o serie de tăblițe metalice fixate în stâncă indică nivelul maxim al gheții de-a lungul timpului, ceea ce te face să realizezi brusc că planetă începe efectiv să "dea în clocot".
* * *
Ideea unei legături rutiere ori feroviare între Franța și Italia pe sub masivul Mont Blanc a apărut pentru prima dată în secolul 19. Cu toate acestea, limitările tehnologice evidente de la acea vreme, cele două conflagrații mondiale și Marea Recesiune dintre acestea au făcut ca abia în 1959 să fie demarată construcția. Trei ani mai târziu, cele două echipe de forare (italiană și franceză s-au întâlnit aproximativ la mijlocul traseului, pentru ca după alți trei ani tunelul să fie dat în funcțiune în prezența președinților de Gaulle (Franța) și Giuseppe Saragat (Italia). Străpungerea a ușurat în mod semnificativ traficul între cele două țări, în special cel de marfă, la gurile de intrare din Chamonix și respectiv, Courmayeur (Italia) fiind în mod permanent cozi interminabile de camioane. Mai la sud de Courmayeur se întinde Vale d'Aosta, celebră pentru peisajele montane și castelele înșirate de-a lungul acesteia.
* * *
Și acum motivul principal pentru care am venit la Chamonix: marea finală a circuitului UTMB, trofeul mult-râvnit de ultra-alergătorii montani din toată lumea. Cum spuneam un pic mai devreme, în fiecare an la sfârșitul lui august, începutul lunii septembrie, cocheta stațiune de la poalele Mont-Blanc-ului se transformă într-un furnicar de împătimiți ai alergării de anduranță. Chiar dacă nu participă la cursele finalei, pe potecile munților din jur, fie că e vorba de Mont-Blanc, fie de valea către Mer de Glace, fie pe versantul opus către Brevent, întâlnești o grămadă de alergători echipați corespunzător cu veste de alergare și încălțăminte cu crampoane. Jos, în Chamonix, magazinele de echipament sportiv se întrec în oferte, sperând că vor reuși să le "ia fața" standurilor producătorilor din spațiul expozițional organizat pe durata evenimentului. Veste de alergare, încălțăminte de la Salomon, Asics, La Sportiva, dar mai ales Hoka One One, tricoturi, șosete, șorturi, pantaloni de trening, geluri, batoane energizante, prafuri cu electroliți și proteice, toate sunt destinate să te facă să pleci cu portofelul ușurat după nici două ore de cumpărături. Deși aveam încă alte trei veste de alergare acasă, nu m-am putut abține să nu mai îmi cumpăr de la reprezentanța Salomon încă o vestă, doar pentru că îmi plăcea combinația de culori ce includea pe o porțiune mică și tricolorul României.
Evident, pe lângă lucrurile atât de dragi alergătorilor, nu poți rata produsele tradiționale savoiarde:
În 2018, o combinație de condiții meteorologice au făcut ca elitele cursei UTMB să abandoneze aproape în totalitate, ceea ce a dat o șansă nesperată celor din eșaloanele doi și trei ale competitorilor. După 21 de ore și 9 minute sosea la start Xavier Thevenard, alergător francez experimentat, cu deja alte două titluri câștigate în 2013 și 2015, astfel că date fiind rezultatele anterioare, rezultatul nu a surprins pe nimeni. Surpriza colosală a venit însă 22 de minute mai târziu, când un cvasi-necunoscut a apărut la finish în aplauzele publicului uimit, purtând cu el un imens tricolor românesc. Necunoscutul în cauză era Robert Hajnal, la acel moment ofițer al vânătorilor de munte, care cu doar un an înainte abandonase cursa datorită hipotermiei.
Și a sosit ziua startului cursei de 170 km. Cu acumulatorii de la cameră încărcați la capacitate maximă, ne-am suit în mașina închiriată și am ajuns la Chamonix. Mai erau aproximativ trei ore până la start, însă știam că pe măsură ce ora 18.00 se apropia, esplanada din fața bisericii Saint Bernard de Mont Blanc devenea din ce mai aglomerată. Accesul publicului larg era destul de restricționat, fie la zone mai îndepărtate de start, fie în spatele secțiunilor destinate colaboratorilor UTMB, în care nu puteai intra decât în baza legitimațiilor de acces special emise. În ceea ce ne privește, am prins o poziție mai mult decât excelentă, date fiind împrejurările, la aproximativ 50 m de start și la mai puțin de 2 m de culoarul de alergare. Din acel loc, cu ajutorul unui selfie stick cu acumulator inclus (ceea ce îmi permitea să încarc camera în timp real, fără a o opri), aveam o vizibilitate excelentă asupra culoarului pe care urmau să treacă alergătorii.
Ceremonia de dinaintea startului este un spectacol în sine, nu mai puțin prejos decât începerea propriu-zisă a cursei. În timp ce alergătorii "de rând" se îngrămădesc în spațiul îngust din fața bisericii, elitele ajung la start prin față, defilând în aplauze frenetice prin fața publicului. La urma urmei, acest "tratament privilegiat" apare ca fiind justificat: ca alergător de top, nu prea vrei să-ți irosești șansele la podium și te calci pe bombeuri cu un competitor care poate nici nu va reuși să termine cursa. Rând pe rând, Zach Miller, Petter Engdhal de la Adidas Terrex, Tim Tollefson, Germain Grangier, al nostru Robert Hajnal și nu în ultimul rând Jim Walmsley, cel care din dorința de a fi primul alergător american care își adjudecă primul loc, s-a mutat cu tot cu familia timp de aproape un an și jumătate în Alpii francezi, pentru a replica în mod fidel condițiile în care urma să alerge. Și după cum se va vedea în continuare, strategia sa nu a rămas fără urmări. Vedeta startului a fost fără nicio urmă de îndoială alergătorul de top al echipei Salomon, americană Courtney Dauwalter, cea care la unele curse "riscă" să întreacă și pe cei mai bine pregătiți bărbați (în 2017 a terminat ultramaratonul MOAB 240 pe locul 1 în clasamentul general, adică înainte tuturor alergătorilor de sex masculin). Courtney este o figură aparte în cadrul fenomenului ultra, o "zuză" mereu cu zâmbetul pe buze în ciuda faptului că poate în acele momente are peste 100 km alergați. Nu ține un regim alimentar strict (berea și taco sunt preferatele sale), nu are antrenor, nu are planuri de antrenament exacte, se îmbracă cu cu șorturi de alergare care aduc mai degrabă a șort de baschet. La momentul la care s-a aliniat la startul UTMB 2023, câștigase în acel an titlul la alte două curse importante, respectiv Western States 100 și Hardrock 100. Prin urmare, câștigarea și a UTMB-ului i-ar fi adus așa numită Triple Crown a curselor ultra.
Cine a mai urmărit startul UTMB, știe că spectacolul este pe care să înceapă atunci când în difuzoare se aude Conquest of Paradise a lui Vanghelis. Este momentul de încordare și emoție maximă, când alergătorii aliniați în spatele liniei de start își adună toate puterile pentru cei peste 170 km de km ce îi așteaptă în față. Elitele termină cursa mai puțin de 24 de ore, însă alergătorii amatori petrec chiar și două nopți pe traseu, dormind pe apucate prin punctul de control, cu capul pe mese ori ghemuiți într-un colț al sălii sau uneori chiar pe marginea drumului, atunci când creierul refuză să mai dea vreo comandă corpului și este nevoie de uo pauză scurtă, pentru a restarta întregul "sistem".
Și dintr-o dată prezentatorul strigă START! Într-o secundă, de sub arcada cu însemnele UTMB și ale sponsorilor (DACIA noastră fiind unul din acești, alături de HOKA ONE ONE) cei peste 2000 de alergători se năpustesc ca și cum ar fi la startul unui simplu semimaraton. Graba nu este doar un efect al euforiei startului: după nici 100 metri calea de acces se îngustează și de cele mai multe ori sunt siliți să meargă la pas, îngrămădiți unii în alții, astfel încât ocuparea unui loc cât mai în față, în special în ceea ce privește elitele, este crucială.
După start am sărit în mașină și ne-am întors în Les Contamines, trecând de barajele jandarmeriei franceze care nu permiteau accesul decât celor care făceau dovada că locuiesc ori au cazare în zonă. Restul trebuiau să se mulțumească cu privitul de pe margine.
În Les Contamines străzile deja erau pline de lume. Barurile și terasele își scoseseră toate mesele și scaunele direct pe trotuar, însă chiar și așa erau insuficiente pentru numărul clienților. Culoarul de alergare fusese deja delimitat de baricade, iar în punctul de control/alimentare echipele de suport erau pregătite. Pe telefon urmăream apropierea alergătorilor care tocmai trecuseră odată cu noi prin Saint Gervais. De regulă la acest moment al cursei, clasamentul este prea puțin relevant: mulți "iepuri de cursă" se impun în primele locuri, în speranța că vor reuși să se desprindă plutonul fruntaș. Însă a doua zi sunt "prăbușiți" serios, în dauna alergătorilor consacrați, cu prea multă experiență la activ pentru a nu ști că în aceste momente esențial este să îți păstrezi energia pentru noaptea lungă și rece ce îi așteaptă.
Și imediat după ieșirea din punctul de control, pe culoar își face apariția Zach Miller. Deși scund de statură, americanul este un favorit la cursei, cot la cot cu conaționalul său Jim Walmsley, care deocamdată este pe locul 3. Apoi încep să treacă din ce în ce mai mulți alergători, mai mult sau mai puțin cunoscuți: Mathieu Blanchard, Tim Tollefson, românul Robert Hajnal. Uneori succesiunea lor este așa de rapidă, încât abia reușesc să întorc camera spre ei. Pe unii nici nu îi recunosc, datorită faptului că lumina puternică a frontalelor de pe cap le ascunde chipurile. Unde în mulțime, cineva ambalează la maxim o drujbă (sper din tot sufletul fără a avea lanțul montat). trec din ce în ce mai mulți alergători, însă pentru acea seară mai am răbdare pentru o singură persoană: Courtney Dauwalter. În cele din urmă, defilează și ea pe culoar în uralele și chiotele mulțimii, hrănindu-se parcă din energia emanată de cei din jur. Pentru ziua respectivă a fost suficient: ne-am întors înapoi în cameră, însă chiar și cu geamul închis de afară răzbat până noaptea târziu aplauzele și uralele publicului din stradă.
A doua zi dimineață, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific clasamentul: previzibil, pe primele două locuri erau Zach Miller și Jim Walmsley, în timp ce Courtney, la fel de previzibil, conducea detașat cursa feminină. Undeva în jurul orei 11.00, am plecat înapoi către Chamonix, exact în momentele în care Jim Walmsley a reușit să preia conducerea. Se părea că visul lui cel maia arzător era pe cale să se împlinească, însă cursă nu era încă decisă deocamdată, căci nici Zach Miller, nici ceilalți nu dădeau semne de oboseală.
În zona de finish atmosfera era încărcată. Fiecare își verifica periodic telefoanele, urmărind clasamentul, în speranța vreunei schimbări. Întrucât majoritatea erau francezi, mai toți sperau la o surpriză plăcută din partea lui Germain Grangier, însă așteptările nu le-au fost împlinite: în acel an podiumul a fost aproape "all american"
Primul care și-a făcut apariția a fost evident Jim Walmsley. Aparent aproape fără a depune vreun efort serios, abia atingând solul, a defilat în viteză prin fața tuturor și a trecut în cele din urmă linia de final. Visul comunității de trail de peste ocean era în sfârșit îndeplinit - un american își adjudeca mult doritul trofeu masculin al finalei UTMB. După ani în care alergătorii europeni (în special cei francezi și spanioli) făcuseră legea, Stars and Stripes flutura victorios sub arcada azurie din fața bisericii Saint Bernard de Mont Blanc.
Nici nu a apucat Jim Walmsley să își tragă sufletul, că al doilea american și-a făcut apariția. Indiferent de dificultatea ori lungimea cursei, Zach Miller parcurge ultimii zeci de metri ai traseul într-un sprint susținut, de parcă abia a luat startul, o dovadă a energiei și voinței cu care acești supraoameni înțeleg să abordeze efortul. Iar UTMB 2023 nu a făcut excepție: Zach s-a îndreptat în cea mai mare viteză către linia de finish, de parcă ar fi fost punctul de a prelua conducerea cursei.
Nici locul 3 nu s-a lăsat mai prejos. La aproximativ 30 de minute după Jim, Germain Grangier a terminat și el cei 170 km, în uralele publicului francez în extaz, în timp ce Mathieu Blanchard și-a adjudecat și el un binemeritat loc 4.
Și evident... nu putea lipsi Courtney. După de 23 de ore și 29 de minute și-a făcut și ea apariția, cu același zâmbet întipărit pe față, în ciuda faptului că (după cum avea să mărturisească apoi) aproape de Champex-Lac era pe punctul de a abandona. Nu avea nimic de demonstrat la acel moment, întrucât câștigase în anii precedenți titlul feminin UTMB, iar în 2023 (așa cum am scris mai sus) își adjudecase Western States 100 și Hardrock 100. Și cu toate acestea, a strâns din dinți și și-a continuat călătoria "în peștera durerii", după cum îi plăcea să zică mereu la interviuri, ieșind terminarea cursei aparent fără un efort deosebit, în uralele și scandările publicului, neegalate de cele cuvenite competitorilor de la masculin de până la acel moment.
Evident că spectacolul a continuat și după acele momente. Timp de încă aproximativ 16 ore, la finish au continuat să sosească și restul alergătorilor, unii chiar la ore târzii din noapte. Erau cei pentru care alergarea era doar un hobby și nu o profesie, care se antrenează între jobul de zi cu zi, cumpărături, plata facturilor și lecțiile copiilor. Din punctul meu de vedere, acești sunt adevărații eroi, supra-oamenii curselor de anduranță, care ajung la final abia târându-și picioarele ori frânți de la mijloc, datorită durerilor aproape insuportabile ori oboselii celor două nopți petrecute în frig, întuneric și vânt puternic care îți pătrunde prin haine, în ciuda gecii care ar trebui să fie windproof.
