Cascada Vetissfossen 🇳🇴

Ultima hoinăreală în Norvegia a fost către cascada Vetisfossen. Cu o cădere de 275 metri, este una din cele mai înalte cascade din ţară şi cea mai înaltă din Europa în categoria celor având o singură cădere (fără trepte ori terase intermediare).
Punctul de plecare al traseului a fost împrejurimile orăşelului Øvre Årdal. Mai precis, undeva în centrul oraşului se virează la stânga la un sens giratoriu, se iese din oraş către satul Teigen, se trece de acesta şi se mai merge încă aproximativ 2-3 km, până la o parcare care ca prin minune este gratuită.

După ce am depăşit Teigen, am oprit în dreptul a doi bărbaţi ce păreau că se întorc din direcţia cascadei şi i-am întrebat dacă acela este drumul. Mi-au confirmat că da, însă au adăugat că în curând drumul asfaltat se termina şi că trebuia să întorc şi să las maşina în parcarea pe lângă care tocmai trecusem.
Aşa am şi făcut. Cu rucsacul în spinare am pornit la drum. Nu am parcurs nici 500 metri şi a apărut prima privelişte: cascada Hjellefossen, o cădere de apă de ... 120, 240 sau 365 metri, dacă te iei după diferitele resurse online aflate la dispoziţie. Părerea mea este că prima variantă este cea corectă.

Mare parte a traseului către Vetissfossen este ușor de parcurs, fiind practic un drum forestier foarte accesibil. Marcajele din parcare indicau o distanță de 6 km ce urma să fie parcursă până la capăt, dar ca și în alte situații probabil că era vorba de kilometri norvegieni, mai lungi decât cei standard din restul lumii. Practic se merge prin spectaculosul defileu al râului Utla, prin pădure și printre stânci năpădite de mușchi, traversând podețe peste cursul verzui al apei ce uneori este gâtuit de marginile apropiate a celor doi versanți.

Lăsând în urmă cascada Hjellefossen, nu am mers mai mult de un kilometru și din nou o altă priveliște, de această dată pe partea stângă a direcției de mers: cascada Avdalsfossen. Înaltă de 175 metri, este formată din apa provenită din topirea zăpezii și gheții de pe masivul muntos Hurrungane. De asemenea, urcând pe lângă cascadă deasupra acesteia, există un drum ce se desparte din cel către Vetisssfossen şi care ajunge la Avdalen Gard, o fermă din secolul 16, restaurată la acest moment şi deschisă publicului pentru vizitare.

Nu aveam îmsă timp de abătut de la traseu: ţinta mea era Vetisfossen, aşa că am plecat mai departe. Pe traseu puţine persoane: un localnic care se deplasa cu un ATV sau două turiste mai în vârstă, echipate ca pentru jogging.

Tot în apropiere de Avdalsfossen am zărit şi o chestie foarte simpatică - o căsuţă de bârne, care de veche ce era fusese aproape "cucerită" de muşchi şi vegetaţie. Privind-o meditativ, aproape că te aşteptai ca dinăuntru să iasă un fermier îmbrăcat în veşmintele secolelor 15-16 şi care să te salute, poftindu-te să ciocneşti o stacană de bere cu tradiţionalul Skål.

După aproximativ 5 kilometri de mers, drumul a început să urce. Mă aflam în preajma a două-trei ferme izolate (m-am întrebat mereu cam ce fac oamenii aceia acolo - culturi nu erau, animale nu am văzut, iar de exploatare forestieră nici nu putea fi vorba).

Tot aici cred că am încurcat direcţia: pe unele site-uri am găsit că ar exista un traseu care duce la baza cascadei. Eu în schimb am urmat (zic eu) indicatorul găsit la gardul uneia din ferme şi am început să urc spre platoul de deasupra, pe o potecă aşa de abruptă care m-a obosit mai mult decât traseul către Trolltunga.

Mi-a luat aproape o oră să ajung pe o porţiune cât de cât mai accesibilă. Transpiraţia mi se prelingea pe spinare, bretelele rucsacului începuseră să îmi irite umerii, iar respiraţia devenise deja sacadată. Cele două turiste îmbrăcate sportiv rămăseseră încet-încet în urma mea; nici măcar glasurile nu le mai auzeam. În jurul meu era o linişte adâncă, tulburată doar zborul nelipsitelor elicoptere care în Norvegia fac aprovizionarea cabanelor şi locurilor greu sau imposibil de atins. Am întâlnit doar o pereche ce cobora şi care mi-au confirmat că acesta este drumul către cascadă.
Atingerea platoului a fost marcată de ajungerea la un zid din pietre ce delimita zona mlăştinoasă situată în apropierea zonei superioare a cascadei. Pe aici am mers cu atenţie, păşind pe o serie de bârne transversale aşezate pe potecă. La un moment dat, neatenţia m-a făcut să alunec şi să calc pe lângă o asemenea bârnă: instantaneu bocancul a început să afunde în vegetaţie şi noroi. Geologia specifică scandinavă face ca deasupra rocilor din care este format muntele să se fi depus un strat foarte subțire de pământ (uneori nici atât); prin urmare, apa pluvială ori rezultată din topirea ghețarilor nu se poate infiltra prea adânc și astfel rămâne la suprafață atunci când nu are variante de scurgere către altitudini mai mici.

Deja parcursesem cu 2 km mai mult decât cei 6 indicaţi la început şi începeam să-mi pierd răbdarea. Unde pisici e cascada asta??? Plin de nervi, mi-am dat jos rucsacul şi m-am aşezat pe malul unui pârâu destul de serios care se vărsa în defileul râului Utla de unde tocmai urcasem, hotărât să mă întorc din drum. Am montat camera pe trepied (măcar o secvenţă scurtă pentru filmul excursiei) şi am desfăcut un baton proteic.

Şi dintr-o dată m-am deşteptat. Băi inteligentule, unde crezi că se varsă toată apa asta??? Pârâul pe malul căruia mă aşezasem era de fapt curgerea de apă ce alimenta cascada, iar eu eram oprit exact deasupra ei, însă lăţimea defileului făcuse ca zgomotul acesteia să se estompeze până la un nivel insesizabil. Şi că să vă faceţi o idee asupra marcajelor din Norvegia, priviţi-l pe cel de mai jos: sunt trecute toate destinaţiile şi atracţiile turistice din zonă, cu excepţia celui mai important. Un vandal "binevoitor" scrijelise pe una din scânduri Vetissfossen, însă câtă bază să pui pe un asemenea marcaj?

Mi-am strâns în grabă lucrurile şi am traversat pârâul pe un podeţ de lemn. Drumul continua pentru încă aproximativ 100-150 metri până la o platformă din lemn situată pe un ieşind înspre defileu. De acolo am putut vedea în sfârşit Vetissfossen. Și într-adevăr este considerată cea mai frumoasă cascadă a Norvegiei.

Defileul râului Utla este plin de asemenea cascade. În afară de Hjellefossen şi Avdalfossen (pe lângă care trecusem), în amonte mai sunt alte două cascade, Stølsmaradalsfossen şi Midtmaradalsfossen, dar care pot fi accesate cel mai probabil urcând pe firul apei.

Pe drumul de întoarcere m-am oprit pe malul râului, vis-a-vis de o cădere de apă mai mică (Holjafossen este considerată cascadă) care se varsă într-un bazin plin cu apa de culoarea sidefului.

În încheiere, un exemplu de cum se face turism inteligent:
Pe drum am întâlnit în zona cascadei Avdalsfosssen o cutie de lemn plasată pe margine. Curios, am deschis capacul. Înăuntru o grămadă de formulare pentru sondaj destinate turiştilor, în norvegiană, engleză şi germană. Din ce ţară veniţi? Este pentru prima dată când faceţi acest traseu? Aţi venit singur sau în grup? Sunt copii cu D-voastră? Faceţi o drumeţie de o zi sau pentru mai multe zile? Sunteţi cu bicicleta?  Pe o scară de la 1 la 5 cât de mult aţi vrea să vedeţi pe traseu parcări/puncte de vânzare a băuturilor răcoritoare/campinguri? Şi multe asemenea întrebări. Cel care trece pe drum se poate opri, completează un asemenea formular cu pixul pus la dispoziţie şi apoi îl introduce printr-o fantă în partea de jos a cutiei, ca într-o căsuţă poştală.

Civilizaţie.
La noi, aşa ceva ar fi fost mai mult ca sigur furat pentru a fi pus pe foc ori dărâmat pentru simpla plăcere de a distruge.