Despre Annecy nu am prea multe de zis; nu poți spune că ajungi să cunoști un loc în doar două ore petrecute grăbit printre canale, cu un ochi la ceas și altul la următorul tren. Plecând de la Chamonix după ediția din 2025 a UTMB, aveam de pierdut o grămadă de timp pe drum până la zborul de întoarcere de la Geneva, așa că Annecy a apărut mai degrabă ca un popas de conjunctură decât ca o destinație aleasă cu grijă — genul de oprire pe care o faci fiindcă tot treci prin zonă, nu fiindcă ai plănuit-o cu trei luni înainte. (Dacă aveam să știm că zborul urma să plece cu peste trei ore întârziere, cu siguranță am fi profitat mai mult de acele ore în plus și am fi rătăcit mai mult decât pe malul lacului și prin două-trei ulițe din centrul vechi.)
Ceea ce vreau să transmit, de fapt, dincolo de acest episod cu Annecy, este că în ultimii ani turismul chiar a devenit o problemă în unele locuri: Barcelona, Paris, Roma sau Londra ajung să atragă milioane de turiști în timpul verii, cozi kilometrice la orice obiectiv cât de cât cunoscut, restaurante supraprețuite special pentru clientela de trecere și un sentiment general că orașul respectiv nu mai e locuit, ci doar "vizitat" de cine se nimerește să treacă pragul acelei săptămâni. Toate acestea fac să rămâi un pic cu un gust amar când ajungi acasă și încerci să-ți amintești ce anume ai văzut, de fapt, dincolo de spatele altor zece mii de turiști cu selfie stick-uri (asta dincolo de "mișcările de revoltă" ale localnicilor care văd că piața imobiliară decolează din cauza cererii enorme de spații de cazare de tip Airbnb ori că prețurile la chirii sau la o simplă cafea pur și simplu au explodat față de acum 10 ani, până la a deveni inaccesibile chiar și pentru cei care s-au născut și au crescut acolo). Dincolo de un Luvru sau de Fontana di Trevi, Europa cel puțin oferă o grămadă de alte locuri demne de vizitat, poate nu chiar încărcate cu artă și istorie la fiecare colț de stradă, dar care îți oferă în schimb ceva mult mai rar în vara asta suprapopulată: relaxare, liniște și senzația că orașul prin care te plimbi încă îți aparține un pic, măcar cât timp ești acolo, și nu doar figurezi într-o fotografie de pe Instagram alături de alte câteva mii de siluete anonime.
Un astfel de loc este Annecy: supranumit de unii „Perla Alpilor Francezi” sau „Veneția Alpilor” datorită canalelor care traversează centrul istoric, podurilor mici, ulițelor pietruite și fațadelor înflorate în culori vii, orașul păzește intrarea nordică în defileul lacului omonim. Din lipsa terenurilor construibile disponibile între lac și muntele Semnoz, populația orașului a rămas relativ constantă, în jurul cifrei de 50.000 de locuitori, încă din anii '50 — o limitare naturală care a împiedicat o dezvoltare urbanistică accelerată și a protejat, indirect, farmecul locului. Orașul reușește astfel să îmbine un cadru natural excepțional (lac, munți împăduriți) cu un centru medieval remarcabil de bine conservat, fiind o destinație turistică populară, ușor accesibilă dinspre Geneva sau Lyon.
Istoria Annecy se întinde pe mai bine de două milenii, orașul dezvoltându-se inițial ca așezare romană sub numele de Boutae, situată puțin mai sus de actualul centru istoric. Adevărata sa ascensiune începe însă în Evul Mediu, când, în secolul al XII-lea, contii de Genève aleg zona lacului drept reședință, iar mai târziu, în 1401, orașul intră sub stăpânirea Casei de Savoia, care avea să-i marcheze definitiv destinul. Un moment crucial survine în 1535, când, în plină Reformă protestantă, episcopul de Geneva este nevoit să-și mute reședința la Annecy, transformând orașul într-un bastion al Contrareformei catolice — de aici și numeroasele biserici și mănăstiri baroce care încă domină centrul vechi. Vreme de secole, orașul rămâne un centru administrativ și religios relativ modest, la umbra marilor orașe savoiarde, până când, în 1860, odată cu Savoia întreagă, este anexat Franței printr-un plebiscit organizat sub Napoleon al III-lea. Secolul XX aduce transformarea decisivă: dezvoltarea industriei (în special a celei textile și, ulterior, a celei tehnologice) și, mai ales, explozia turismului montan și lacustru fac din Annecy una dintre destinațiile predilecte ale burgheziei franceze și europene, statut pe care orașul și-l păstrează neștirbit până astăzi, în ciuda — sau poate tocmai datorită — dimensiunilor sale modeste.
Personal, canalele și clădirile vechi mi-au amintit de mult mai cunoscutul Bruges, evident minus celebrele ciocolaterii belgiene atât de celebre ori berile artizanale care fac din orașul flamand un soi de pelerinaj gastronomic pentru orice turist cât de cât interesat de mâncare bună. Există aceeași senzație de oraș-muzeu, cu case înșiruite de-a lungul apei, cu punți mici din piatră care leagă malurile și cu o senzație de liniște aparte pe care ți le oferă orașele vechi. Diferența, cred, ține mai degrabă de scară și de atmosferă: dacă Bruges pare aproape scos dintr-o carte de povești, cu un aer boem-medieval extrem de bine conservat (și, din păcate, extrem de aglomerat de turiști în sezonul cald), Annecy păstrează un plus de autenticitate montană, cu Alpii care se ridică la orizont chiar din spatele acoperișurilor, ceea ce îi conferă o identitate ceva mai puțin "muzeificată" decât echivalentul său belgian. Nu sunt orașe identice, desigur, dar cine a fost la unul dintre ele va recunoaște imediat, la celălalt, aceeași plăcere simplă de a te plimba fără grabă pe lângă apă, oprindu-te din când în când pe o bancă sau pe o terasă doar ca să privești cum se scaldă rățuștele pe canal.
Evident, orașul are parte și de o zonă modernă, cu bulevarde mai largi, clădiri administrative funcționale și cartiere rezidențiale care se întind spre periferie, undeva dincolo de raza vizuală a turistului obișnuit care nu se abate de la traseul clasic lac-canale-centru istoric. Dar această parte modernă nu reușește să facă să pălească farmecul zonei vechi, ci mai degrabă o pune în evidență prin contrastul dintre cele două: e suficient să traversezi o singură stradă pentru a trece de la fațade colorate din secolul al XVI-lea, cu obloane din lemn și flori la ferestre, la clădiri de birouri din beton, ca în orice alt oraș european de dimensiuni medii. Iar acest du-te-vino între vechi și nou, departe de a strica atmosfera, aproape că o accentuează, dându-ți ocazia să apreciezi și mai mult ce a rezistat timpului acolo unde, prin comparație, restul orașului a ales calea funcționalului și a pragmatismului arhitectural. Frumos... elegant... cât de cât, vorba unui pseudo-personaj "celebru".
