Eșecul din august 2015, când am încercat fără succes să atingem Vârful Omu nu m-a dezarmat. Întreaga iarnă am plănuit reluarea traseului, iar în iulie 2016 ne-am întors mai hotărâți ca niciodată. Mie și lui Mister P. ni s-a alăturat Ovidiu, un iubitor al mișcării fizice ca și noi. De asemenea și al grătarului și consumului de bere în aer liber. Tot ca noi. Era ceva gen Eu, tu și Ovidiu.
Spre deosebire de august 2015, de această dată dotarea noastră era corespunzătoare. În fine, mai puțin Mister P. care nici de această dată nu își adusese bocanci de munte. De la Humanitas cumpărasem o hartă turistică detaliată a Bucegilor, iar pentru localizare aveam pregătit GPS-ul Foretrex 401 de la Garmin cumpărat recent. Un salt uriaș față de hoinăreala din urmă cu un an de zile, când necunoașterea ne făcuse să schimbăm în mod intempestiv traseul.
Am plecat în jur de 06.00 de la pensiune, când toți dormeau somnul cel mai dulce. Pentru a câștiga timp, din centrul Branului, din punctul unde pleacă traseele către Bucegi am mers în continuare prin Poarta cu mașina până când drumul se ramifică în trei, unde am oprit și am continuat pe jos. Față de anul trecut uitasem poteca, însă într-un final am ajuns exact în punctul în care pierdusem traseul. De remarcat că pe această porțiune, respectiv de la marginea satului și până la buza pădurii marcajele sunt destul de rare, aproape inexistente.
Nu are rost să vă povestesc ascensiunea până la refugiul Țigănești. Am urcat pe exact același traseu ca și în august 2015. Numai că spre deosebire de atunci, vremea a ținut cu noi. În locul norilor care ne înconjurau din toate direcțiile, am avut parte de panorame superbe în toate direcțiile. Am putut admira Masivul Piatra Craiului (pe unde aveam să urcăm două zile mai târziu), dar și culoarul Bran-Rucăr. O cu totul altă atmosferă față de negura din hoinăreala precedentă, când ajunsesem să îmi pierd cu totul simțul orientării.
Pe versantul vestic turiști sunt mai rari decât cel dinspre Valea Prahovei, însă chiar și așa am întâlnit câteva grupuri, inclusiv o doamnă cu doi băieți în vârstă de 12 - 14 ani, care cobora către Bran. Nu am vrut să fiu indiscret, dar și acum mă întreb de unde plecase din moment ce în jur de ora 11.00, ea deja cobora în vale. Probabil înnoptase la Vârful Omu ori la Cabana Mălăiești, de unde plecase la primele ore ale dimineții.
Undeva aproape de 12.00 am ajuns la refugiul Țigănești, unde am făcut o pauză de aproximativ 30 minute. De aici în urmă cu un an plecasem către Cabana Mălăiești (pe traseul cu bandă galbenă). De unde ne aflam, undeva către est, sus pe platou se întrezărea Cabana Vf. Omu și stația meteorologică.
După ce ne-am revenit și ne-am tras răsuflarea, ne-am continuat drumul, mergând pe Șaua Țigănești, pe un traseu relativ plat, cu urcușuri și coborâșuri puțin abrupte. Însă acest lucru avea să se schimbe în momentul în care ne-am apropiat de Turnurile Țigănești, o serie de formațiuni înalte, asemănătoare cu cele de La Stânci, adică niște monoliți ieșind brusc din stânca muntelui. Dintr-odată, valea din stânga traseului se transformă într-o prăpastie amețitoare, poteca se îngustează semnificativ, astfel că suntem nevoiți să mărim atenția, căci acum orice pas greșit ne poate fi fatal. Avem parte chiar și de o urcare printr-un horn abrupt, cu o porțiune de via ferrata.
Din fericire, am reușit să ajungem sus pe platou teferi și nevătămați, unde traseul a redevenit facil. La un moment dat, am ajuns la o bifurcație cu un alt traseu care face deasemenea legătura între Bran și Vf. Omu, însă prin Valea Ciubotea. După o scurtă deliberare, am hotărât ca la întoarcere să mergem pe acolo. Drumul continuă pe lângă Hornurile Mălăiești, de unde coboară un alt traseu prin valea și către cabana cu același nume, „bifată” cu ocazia hoinărelii de anul trecut. Cu ajutorul camerei video, am reușit să focalizez și să apropii imaginea, până când am deslușit toate elementele de construcție, curtea în care mâncasem fasole la conservă și băusem o bere împreună cu Mister P.
Încet-încet, Vf. Omu devine din ce în ce mai mare. De asemenea, apar din ce în ce mai mulți turiști, fie care coboară de la Omu, fie care vin dinspre Mălăiești. Însă în ciuda pantei domoale către vârf, ultimii 500 m ni s-au părut cei mai grei. Abia ne mai târâiam picioarele, ne opream la fiecare 2-3 minute pentru a ne trage răsuflarea, apoi plecam din nou cu senzația că nu mai ajungem.
Bineînțeles că până la urmă am ajuns. GPS-ul îmi indica 2.501 m, dar la Omu atitudinea maximă (2.514 m) se atinge urcând în vârfului monolitului de lângă cabană, ceea ce în mod evident nu aveam posibilitatea și nici energia să o mai facem. Așa că ne-am trântit pe pajiștea din fața cabanei, admirând vasta panoramă ce ni întindea la picioare, cu Vârful Coștila în față.
Înainte de a ne lua tălpășița înapoi, am mâncat o ciorbă și o friptură cu piure în interiorul cabanei și ne-am reîmprospătat rezervele de apă. Totul la un preț corespunzător, bineînțeles, căci până la cabană nu există (cum bineînțeles știți) vreun traseu care să poată fi parcurs cu mijloace motorizate.
Câteva fotografii la baza formațiunii stâncoase ce marchează înălțimea maximă și am pornit pe drumul de întoarcere. La bifurcație, am ținut stânga și am început coborârea către Valea Ciubotea.
Valea Ciubotea... Unii bloggeri iubitori ai muntelui descriu acest traseu ca varianta cea mai ușoară pe relația Bran - Vf. Omu, fiind de preferat în special la coborâre, când oboseala își spune cuvântul. Noi personal am avut impresia unui chin ce a durat peste patru ore, cu porțiuni abrupte unde coboram fără puncte de sprijin solide și cu zone de grohotiș. Adăugați și faptul că în timpul unui popas am uitat camera video pe o piatră și nu am realizat acest lucru decât după ce coborâsem aproape 100 m. A trebuit să urc aproape în fugă pentru a o recupera. Nu îmi parea rău pentru cameră, cât îmi părea pentru tot materialul filmat în acea zi.
La un moment dat, am ajuns pe un platou plin cu iarbă înaltă și arboret mărunt și ne-am bucurat că se ispravise chinul coborârilor abrupte. Bucurie de scurtă durată, căci odată intrați în pădure porțiunile abrupte și intercalate cu rădăcini masive de copaci au reînceput. Din când în când eram întrebat cât mai coborâsem, iar raspunsul era invariabil: 25 m... 30 m... La un moment dat, nimeni nu a mai întrebat nimic, căci răspunsurile mele erau mai mult decât descurajante.
Undeva în departare, am auzit zgomotul specific unui râu de munte, semn că începeam să „ieșim la liman”. Era pârâul Urlătoarea Mică. Sau Mare. Nu prea mai contează. Tocmai la timp, căci rezervele de apă ni se epuizaseră la coborârea de pe platou.
Am ajuns în cele din urmă și cursul apei. Deja începeam să simțim pielea arsă de la soare, iar apa rece ca gheața a fost exact ce trebuia tălpilor noastre epuizate de o zi întreagă de mers pe munte. Din acel punct, traseul s-a transformat într-un drum forestier, apoi într-unul asfaltat prin satul Poarta, până la intersecția unde lăsasem mașina dimineața. Aproape de ora 21.00 eram înapoi la pensiune, loviți de insolație și epuizați. A doua zi urma o pauză de refacere pentru care plănuisem o plimbare prin Cheile Dâmbovicioarei.
Învățăminte: cremele cu factor de protecție solară nu sunt doar pentru plajă. Pe munte, atunci când este senin soarele este la fel de periculos ca și la mare.
Traseul rosu - Urcarea prin Clincea
Traseul verde - Coborârea pe Valea Ciubotea