Pietrele Doamnei – Rarău 🇷🇴

Astăzi vă scriu despre un traseu foarte scurt, dar și foarte spectaculos. Undeva pe Șoseaua Transrarău ce face legătura dintre Valea Bistriței și Valea Moldovei (Pojorâta-Chiril) se găsește un mic hotel (denumit uneori Cabana Rarău) situat la baza unei formațiuni stâncoase ce țâșneste către cer precum un pinten dublu: Pietrele Doamnei.

Legendele locale spun că în timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș, o invazie a turcilor l-a forțat pe domnitor să își ascundă familia (doamna Elena și fiica sa), împreună cu averea într-o peşteră situată în apropiere. În momentul în care invadatorii au reusit sa ajunga până aici, soția și fiica domnitorului au început să se roage pentru a fi salvate, moment în care stânci mari s-au desprins şi au căzut peste locul în care era ascunsă averea domnitorului, îngropându-i pe turci. Familia domnitorului a scăpat în acest fel, însă averea sa s-a pierdut pentru totdeauna.
Legende... Știința în schimb ne spune că Pietrele Doamnei sunt o formațiune calcaroasă care undeva în cretacic a fost acoperită de mare, pe vremea când dinozaurii erau încă stăpâni absoluți ai pământului, astfel că în rocă uneori se găsesc încrustaţii de corali, amoniţi, alge marine, elemente care formau mari recife. Or fi fost, eu nu le-am văzut, dar nici nu m-am uitat după ele. 

Oriunde mă duc, simt nevoia imperioasă să mă cațăr pe ceva, o stâncă, un bolovan, o pietricică oricât de mică, numai să simt că am pus în mișcare mușchii picioarelor. Așa că dimineața mi-am pus bocancii în picioare, am tras pe mine bluza tactică și am luat ruscacul în spinare. Vremea se anunța bună, fără ploi, dar și fără temperaturi prea ridicate.
Din șoseaua ce leagă Câmpulung Moldovenesc de Vatra Dornei am făcut stânga la Pojorâta începând urcarea sinuoasă pe Transrarău. Din ce puteam vedea, pe vârfurile cele mai înalte mai persista încă un strat subțire de zăpadă, ceea ce nu putea decât să mă bucure: peste două săptămâni urma Transylvania 100k, iar zăpada ar fi adăugat un plus de spectaculozitate cursei. De ce dezamăgire aveam să am parte...
În parcarea cabanei/hotel Rarău am coborât din mașini, ocazie cu care am realizat că din cei peste 20 de oameni care mă însoțeau, niciunul nu era echipat corespunzător. Și bineînțeles că după primii metri de urcare, toți s-au răzgândit și au plecat la mănăstirea Rarău, situată în apropiere. Nooo, mergeți dacă vă cheamă credința, le-am zis (în gând). Până la urmă, a fost o decizie înțeleaptă din partea lor, căci traseul ce urma să îl parcurg, deși mai scurt de 1 km, era deosebit de dificil din punct de vedere tehnic.
Primii 200 metri i-am parcurs prin pădure, acolo unde zăpada încă persista sub forma unui semiderdeluș format ca urmare a topirii și reînghețării repetate. Nu mă dotasem cu crampoane, așa că bocancii îmi alunecau încontinuu, însă am reușit să parcurg porțiunea respectivă și să ies apoi la lumină, acolo unde  razele soarelui topiseră și ultimul fulg depus în timpul iernii.

De aici, derdelușul a cedat locul unui grohotiș format din bucăți mari de stâncă calcaroasă, care te forța să sari de pe un bolovan pe altul, să te agăți cu mâinile de porțiunile proeminente, să împingi din picioare, să cauți cea mai bună și mai sigură variantă de a „naviga” pe terenul accidentat. Ce antrenament excelent pentru KM Vertical de la Bâlea ar fi fost, dar asta presupunea să fiu îmbrăcat cât mai lejer.
Pietrele Doamnei sunt de fapt formate din două componente: un turn stâncos dublu în partea de vest și altul mai „bont”, în vârful căruia se află un punct de belvedere. Traseul pe care l-am parcurs (marcat cu cruce albastră) urcă pe lângă primul turn, pe versantul vestic, coboară apoi pe cel sudic și se termină în partea de est cu o via ferrata abruptă până la platforma din vârful celui de-al doilea turn. În unele postări de pe internet, dificultatea acestuia este menționată ca fiind scăzută, însă pentru o persoană neexperimentată grohotișul accidentat ar pune unele probleme.

În special pe versantul sudic, acolo unde deși soarele bătea aproape tot timpul zilei, razele sale erau blocate de trunchiurile și ramurile coniferelor, iar zăpada refuzase să se topească, formând din nou același semiderdeluș întâlnit în prima porțiune a traseului.

Dar toate acestea nu au constituit probleme prea mari în acea zi. Bocancii tactici aveau o aderență suficient de bună (cel puțin pe porțiunile stâncoase), astfel încât am reușit să termin fără a lua nici măcar o odată cunoștință cu solul (alți turiști nu au fost la fel de norocoși: am avut "privilegiul" de a asista la câteva picaje spectaculoase cu nasul în zăpadă, provocate de lipsa încălțămintei adecvate). Am trecut de porțiunea sudică acoperită cu zăpadă alunecoasă, am urcat câteva trepte improvizate din lemn, m-am strecurat printr-o despicătură în stâncă și în câteva zeci de metri eram la baza celui de-al doilea turn, acolo unde începea cea mai dificlă porțiune, cea de via ferrata. În câteva minute, un pic murdar de noroi, eram pe platforma din vârf.

Înspre vest puteam vedea „cupola” Giumalăului, încă acoperit cu zăpadă; înspre răsărit vaste pajiști alpine ce începeau să își schimbe culoarea din galbenul murdar al sezonului rece în verdele primăverii; spre miazănoapte Depresiunea Câmpulung Moldovenesc; spre miazăzi alte piscuri muntoase din Țara Dornelor.

În urma mea, și-au mai făcut apariția încă trei băieți. Unul din ei nu era pentru prima dată aici și a început să glumească, arătând spre o porțiune de stâncă că „acolo era locul lui de ațipit”. Și într-adevăr zona respectivă, înclinată precum un șezlong, era lustruită precum prispa de dormit din chilia pustinicului Daniil Sihastru.
Am zăbovit în jur de 15-20 de minute la punctul de belvedere, apoi mi-am luat rămas bun de la cei trei și am coborât înapoi pe via ferrata, ajutându-mă de lanțuri. La întoarcerea nu am mai folosit traseul de pe versantul sudic, ci am preferat să o iau prin pădure, ocolind Pietrele pe cel nordic, acolo unde drumul era mult mai lin. În nici 30 de minute, eram din nou la cabana Rarău, unde protestele stomacului m-au determinat să comand o porție de mici cu cartofi prajiți.
Și o bere rece, bineînțeles...