Anul acesta „sezonul competițional” a început cu Semimaratonul Intersport de la Brașov, unde am reușit performanța formidabilă de a mă clasa undeva spre coada clasamentului. Am încercat să mă amăgesc că după iarnă eram mai ruginit, trecând cu vederea că din acest punct de vedere, toți participanții erau cel puțin teoretic în aceași situație cu mine. Adevărul este din octombrie și până în martie, am intrat într-o stare de letargie din care cu greu mai reușeam să ies, frecvența alergărilor reducându-se la una, maxim două alergări săptămânale.
Și totuși, odată cu sosirea sezonului cald am reînceput să-mi intru în formă. Nici nu prea aveam de ales, în condițiile în care la jumătatea lunii mai mă aștepta o cursă total diferită de semimaratonul de la Brașov: Transylvania 100k (în cazul meu cursa de 30 de kilometri).
Transylvania 100k (cu cele cinci curse componente de 20, 30, 50, 80 și 100 de km) se organizează anual la Bran, în cursul lunii mai. Este un eveniment mult-așteptat nu doar de alergătorii autohtoni, ci și de cei din străinătate, întrucât finalizarea fiecărei curse aduce în palmaresul participantului un anumit număr de puncte ITRA atât de necesare pentru participarea la crema alergărilor de trail, precum UTMB. Nu intenționez prea curând să alerg într-o asemenea cursă, însă m-a atras faptul că aproape jumătate din traseul de 30 de km (până la Cabana Mălăiești) îl parcursesem în Marșul cel Lung din august 2015, împreună cu Mr. P, atunci plecasem spre Vf. Omu și am ajuns în schimb la Bușteni.
În dimineața zilei de 18 mai... Nu, mă grăbesc și las deoparte cea mai importantă parte. Cu aproape două săptămâni înainte de data cursei, în Bucegi a nins. Și când spun a nins, vreau să zic că A NINS. Cabana Omu, un CP (checkpoint) important al cursei, se transformase într-un morman de zăpadă, iar traseele erau acoperite de un strat gros până la genunchi. Vremea caldă a încercat să ne ajute, însă o altă ninsoare a pus capac desfășurării cursei în formatul tradițional. Ignorând unele proteste izolate, organizatorii cursei au decis în acel moment să reconfigureze traseele la altitudini mai mici, pentru a evita zonele acoperite cu zăpadă. Singurii care nu au fost afectați de modificări au fost participanții de la cursa 20k. Cursa de 30 de km a devenit una de 36 de km, cea de 50 de km s-a transformat în 54 km, cea de 80 de km în 68 de km (aproximativ), iar cea de 100 de km în circa 80km. Totul cu modificarea corespunzătoare a punctelor ITRA, ceea ce bănuiesc că i-a afectat pe unii participanți hardcore, care sperau să își facă punctajele pentru cursele internaționale serioase. Deși mi-ar fi plăcut să urc la altitudini mai mari, i-am înțeles pe deplin și am acceptat decizia.
Sursa: Transylvania 100k
Și revin la dimineața zilei de 18 mai. Startul la cursa de 30k urma să fie la ora 09.00, așa că mi-am pus ceasul să sune la 07.00. Inutil, pentru că în pensiune pe același palier era cazat un grup de ieșeni participanți la 50k care avea startul la 07.00 și care undeva în jur de 06.00 au reușit să-mi dea deșteptarea. Oricum, somnul începuse deja să mă părăsească, așa că am sărit din pat și am început să mă pregătesc. Un duș rapid și o gustare suficient de ușoară pentru a nu mă deranja la început, apoi am trecut la verificarea echipamentului, deși mai făcusem acest lucru și cu o seară înainte. Afară, un cer plumburiu, în ton cu ploaia care căzuse din abundență în cursul nopții.
În jurul orei 08.00 am ieșit pe terasa pensiunii, unde am mai zăbovit câteva minute. În camere, Mr. P și Mr. G nu dădeau semne că ar avea de gând să se trezească, așa că mi-am luat rucsacul în spate, am ieșit în stradă și am pornit la vale, către Castelul Bran, din curtea căruia urma să luăm startul.
Eram printre primii concurenți sosiți. M-am învârtit fără rost în zona startului, mi-am făcut încălzirea, m-am jucat cu o cățelușă ce își facea veacul pe la start, în timp ce o dronă ne survola în permanență. Spre ora 09:00 deja curtea se umpluse de lume. Mulți (în special străinii) încercau să facă fotografii cu Vlad Țepeș, alții se fotografiau în grup. Cu câteva minute înainte de start, toți se buluciseră în față, de parcă la un traseu cu o asemenea lungime, câțiva metri în minus ar fi făcut diferența pentru podium.
Sursa: Transylvania 100k - Autor: Ionuț Daniel Manolache
Ora 09.00. START! Toți țâșnesc în viteză din curtea castelului și încep să alerge o scurtă porțiune pe drumul național, pentru ca apoi să cotească pe str. Poarta, cea pe care urcă traseele către Vârful Omu (traseele prin Clincea și Gaura). Cât mă privește, deja aveam destulă experiență să știu că într-o cursă de anduranță, organismul este ca un motor diesel care trebuie turat mai încet la început pentru a funcționa în parametri optimi mai spre sfârșit. Secretul este ca în acele momente să îi ignori în totalitate pe cei care te depășesc: fie sunt „iepurași de cursă” care după un sfert de traseu îi reîntâlnești leșinați pe margine, fie sunt „din alt film” și prin urmare nu are rost să te întreci cu ei, pentru că nu vei reuși niciodată.
Pensiunea unde eram cazat era situată chiar pe Str. Poarta, însă când am ajuns în dreptul ei în față nu era decât Mr. G, cu smartphone-ul pregătit pentru a-mi imortaliza trecerea. Două instantanee și l-am lăsat în urmă, continuând urcarea de-a lungul străzii asfaltate. La capăt am cotit către stânga și am intrat pe un drum de pământ. Tot atunci înclinația pantei a devenit mai mare, așa că am trecut de la alergat la un ritm de marș forțat. Deasupra noastră cerul nu dădea semne că ar vrea să se însenineze; ba chiar la un moment dat am simțit pe obraz și câțiva stropi de ploaie. Erau însă prea firavi pentru a mă determina să mă opresc și să scot din rucsac geaca de ploaie.
Am părăsit drumul de pământ și am intrat cu adevărat pe potecă în punctul unde cu patru ani în urmă mă învârtisem aproape o oră împreună cu Mr. P, încercând să descoperim marcajele traseului. Tot atunci mi-am scos și bețele din rucsac. Având în vedere diferența pozitivă de nivel a cursei (undeva în jurul a 2300 m verticali), o pereche de bețe de trekking sunt mai mult decât necesare: la urcare forța brațelor suplimentează efortul depus de picioare, în timp ce la coborâre preiau o parte din greutatea corpului, menajând scheletul osos, articulațiile și în special genunchii (pluralul de la genunche).
Sărind din când în când peste pietre și rădăcini de brazi, am luat pieptiș urcușul către Poiana Râșnovenilor (sau Poiana Zănoaga? Nici acum nu sunt pe deplin lămurit), acolo unde în mod normal ar fi trebuit să virăm către stângă și urcăm mai departe către Clincea, La Stânci și mai departe către refugiul Țigănești. În schimb, am continuat să mergem în zig-zag către sud, coborând ușor către Poiana Ciubotea. Deja ploua destul de serios, însă nici de această dată nu m-am îndurat să-mi pun geaca de ploaie. Pe potecă nu se mai găseau decât petice izolate de zăpadă, în schimb precipitațiile din zilele precedente (în special cele din noaptea precedentă) transformaseră pământul bătătorit într-un strat gros de noroi alunecos, care din când în când ne testa echilibrul și rapiditatea reflexelor. Am simțit acest lucru pe propria piele, atunci cand am făcut un pas mai lung decât trebuia, ceea ce a determinat deplasarea centrului de greutate mult în față. Doar reflexele mele de cobră (=)))))) m-au făcut să îmi repoziționez brusc bețele spre spate, astfel încât am evitat cel puțin o cădere în fund în baia de noroi de sub picioare.
La un moment dat am ieșit din nou la drum forestier, mai precis cel din componența traseului Ciubotea, adică acolo pe unde coborâsem de la Omu în 2016 împreună cu Mr. P și Ovidiu. Undeva în față se auzea larmă de vuvuzele și strigăte, semn că CP Ciubotea era în apropiere. Pe teren plat unii au început să ia viteză, trecând fulgerător pe lângă mine, însă am preferat să îmi păstrez ritmul și energia pentru mai târziu.
Fără să îmi dau seama, cerul de deasupra noastră dădea brusc semne că intenționează să se însenineze. În CP, am dat pe gât câteva pahare de apă, am înșfăcat brânză, măsline și ceva dulciuri, însă cel mai important mi-am dat jos bluza cu mânecă lungă și am rămas în tricou. Deja temperatura crescuse destul de mult, iar transpiratul excesiv era de evitat într-o cursă unde apa (cel puțin pentru mine) este esențială.
De la CP Ciubotea, traseul reîncepea din nou să urce pe o potecă îngustă de-a lungul Muchiei Izvoarelor. Cerul se înseninase de-a binelea și doar câteva crâmpeie de nori se mai plimbau răzleți printre versanții munților. Dacă nu ar fi fost concursul, aș fi zăbovit mai pe îndelete și aș fi făcut câteva fotografii mai „îngrijite” brazilor groși printre a căror trunchiuri se strecurau razele de soare. Oricum, în final nu ar fi mai contat, dar deja o iau prea repede cu povestirea ...
Am urcat în acest fel până în Șaua Polițe. Deja oboseala începea să își facă apariția și eram nevoit ca din când în când să mă opresc să îmi trag răsuflarea. Privind din când în când în sus, mi se părea că sfârșitul ascensiunii era aproape și că întrezăresc cerul printre brazi, pentru ca apoi să îmi dau seamă că era de fapt un vârf fals și că mai aveam de urcat.
Și totuși într-un final am ajuns în punctul maxim al ascensiunii, însă panta abruptă ce mi se înfățișa în față nu părea prea „atrăgătoare” pentru o coborâre. Strângând din dinți, m-am proptit în bețe și m-am avântat la vale. În spatele meu, un grup de alergători (greci?) îmi țineau trena, așa că la un moment dat m-am dat la o parte și i-am lăsat să treacă în față. Peste câțiva kilometri, i-am depășit din nou, apoi m-au depășit ei iar...
Din sens opus începuseră să apară alergătorii de la cursa de 50k, care avuseseră startul cu două ore mai devreme ca noi și care deja ajunseseră la capătul traseului și se întorceau către Bran. Unul din ei rămăsese fără apă și cerea celor cu care care se întâlnea. Am vrut să îl ajut, știind ce înseamnă într-o asemenea cursă supraîncălzirea organismului, însă nu a reușit să folosească corect furtunul rezervorului de hidratare, așa că s-a lăsat păgubaș. Mi-a părut rău de el, căci părea că CHIAR are nevoie, dar nu am avut ce-i face...
Coborârea s-a terminat în Valea Gaura, unde am ajuns într-o poiană întinsă la baza unor versanți abrupți. La indicațiile „comisarilor de cursă”, am cotit la dreapta, continuând coborârea, însă mult mai lin decât până la acel moment. Traseul mergea prin valea dintre Muchia Bisericii și Muchia Pietrele Albe și treptat s-a transformat într-un drum forestier spre locul unde se află Monumentul Militarilor Israeliți.
La 26 iulie 2010, la ora 13:15, două elicoptere israeliene Sikorsky CH 53 și-au luat zborul de la baza Boboc în direcția munților Bucegi, în condiții atmosferice grele, într-o zonă muntoasă abruptă, cu furtuni și curenți de aer specifici loculului, necunoscută de piloții israelieni acomodați la relieful Orientului Mijlociu. Din informațiile „transpirate” în presă, soldații israelieni făceau parte din unitatea de comando naval Shayatet 13 și participau la un exercițiu comun aerian româno-israelian de tip search & rescue cu numele de cod „Blue Sky 2010”, menit de fapt să îi familiarizeze cu relieful muntos al unor țări mai puțin „prietenoase”, recte Iran.
În jurul orei 15:20, zburând la altitudinea de 6.200 de picioare, într-o ceață densă cele două elicoptere s-au apropiat de un perete de munte pe care nu l-au putut vedea; unul dintre aparate a izbutit să-l evite, celălalt, Iasur 046, nu a mai reușit acest lucru. Din declarațiile unor martori oculari, după ce elicopterul s-a izbit de peretele muntos a luat foc și a explodat, împrăștiindu-se într-o largă zonă deosebit de greu accesibilă.
După tragedie, Israelul i-a acordat văduvei căpitanului român Ștefan-Claudiu Dragnea statutul de „Văduvă a armatei israeliene” cu toate drepturile aferente, inclusiv o substanțială pensie lunară și a deschis pe numele fiului căpitanului, care s-a născut ulterior accidentului, un cont la o bancă din România cu un fond inițial de 20.000 $, unde va fi virată lunar o pensie de urmaș care-i va sta la dispoziție la împlinirea vârstei de 18 ani.
Am lăsat pentru un moment cursa și m-am oprit în fața monumentului. Pe o piatră străjuită de drapelele României și Israelului, stăteau inscripționate numele celor decedați, împreună cu un fragment din Cartea a Doua a Regilor:
Israel
Col (p.m.) Daniel Shipenbauer (43 ani)
Lt. col. (rez.) Avner Goldman (48 ani)
Mr. Yahel Keshet (33 ani)
Mr. Lior Shai (28 ani)
Lt.Nir Lakrif (25 ani)
Sgt. Mj. Oren Cohen (24 ani)
România:
Cpt. Ștefan-Claudiu Dragnea (31 ani)
Pe muntele din fața voastră au căzut dragii voștri și prietenii noștri. (...)
Parteneri în misiune și în bucuria de a zbura-n viață și în moarte.
Să le fie amintirea binecuvântată!
Ei n-au fost despărțiți cu vrednicie-n viață, în moarte laolaltă, mai sprinteni se vădeau decât vulturii și mai puternici ca leii.
Am luat o piatră de jos și am pus-o pe lespedea rece, după cum este obiceiul iudaic, apoi m-am întors și am continuat să alerg la vale. În câteva minute ajungeam la CP Monument.
Deja se încălzise serios, așa că mi-am dat jos bluza cu mânecă lungă, rămânând doar în tricou. La ceva timp de la cursă, am realizat că sub pantalonii lungi aș fi putut să pun un șort scurt, astfel încât să alerg cât mai lejer restul cursei. Așa se întâmplă, înveți câte ceva nou la fiecare cursă...
Și din nou la deal. De la CP Poiana Gaura, traseul urca către Poiana Guțanu, cotea apoi la stânga pe deasupra Muchiei Pietrele Albe și cobora înapoi către poiană, descriind practic o buclă aproximativ triunghiulară.
Se făcuse cald, soarele începuse să îmi ardă ceafa, iar oboseala mă făcea să mă opresc din zece în zece minute. La un moment dat, m-am oprit de-a binelea, m-am trântit pe iarbă și contemplând plafonul de nori de deasupra zonei Bran-Moeciu, m-am întrebat la modul cel mai serios:
CE DRACI PICTAȚI CAUT EU AICI ???
Pentru că timp de vreo 2-3 minute nu am reușit să aflu răspunsul la întrebare, însă măcar am reușit să îmi trag răsuflarea și să las pulsul să revină la un nivel acceptabil. M-am ridicat și fără să mai alerg, am reînceput să urc cu pas domol către Poiana Guțanu, de unde am continuat pe o zonă de platou, apoi înapoi în coborâre către CP Gaura. De acolo, am parcurs înapoi traseul către CP Ciubotea, însă exact „pe invers”: acolo unde la dus coboram, spre disperarea mea urcam din nou, pentru ca apoi să cobor din nou și apoi iar urcat, iar coborât...
La CP Ciubotea punctul de hidratare/alimentare nu mai exista. Rămăseseră doar voluntarii care deja își strânseseră bagajele și tocmai se pregăteau să plece. Pentru că nu mai preconizam urcări abrupte, mi-am strâns bețele, însă pentru orice eventualitate le-am păstrat în mâini și „mi-am dat drumul” la vale, către Bran.
Dar... greul încă nu se terminase. Din strada către centrul Branului, traseul a cotit către stânga și a reînceput să urce din nou pe un drum de pământ. La nivelul de oboseală spre sfârșit de cursă, această nouă ascensiune părea de-a dreptul interminabil. Am sesizat la un moment dat un alt concurent care tocmai mă depășise și se angaja într-o curbă a drumului un pic în față, care și-a ridicat mâinile în sus exasperat, ceva de genul: „Băăă, da' mai e mult de urcat?????”
De pe drum, ultimii kilometri se întindeau de-a lungul Muchiei Grajdului, pe o potecă valonată ce se strecura printre pajiștile înverzite din apropierea Branului. Soarele era sus pe cer, se făcuse cald și din câte simțeam apa din rezervorul de hidratare era pe terminate. Alături de mine alergau doi băieți care purtau următorul dialog:
-Băăăăi, nu mai pot! Nu mai pot efectiv! Nu mai am energie! Nu mai am nici chef!
-Știi, i-am spus Adelinei să vină pe jos la finish...
-Adică trebuie să mergem până la cameră pe jos???
-Cam da...
-Băăăi, de ce faci d'astea?
-Aaaa, și cică traseul nu are 34 de km; are 36. S-a schimbat schimbarea.
-$@^!#8$%#$#*& !!!!!!!!!!!!
Amuzat, i-am lăsat în urmă și mi-am continuat alergarea. Când mai aveam vreo 2 km până la finish, am intrat într-o lizieră de foioase, în timp ce poteca pe care alergam începea să coboare ușor. Printre frunzele copacilor încercam să întrezăresc Castelul Bran, reperul care mi-ar fi spus că aveam puțin, însă nu am reușit.
O ultimă coborâre mai abruptă și m-am trezit lângă sala de sport din Bran, acolo de unde cu o seară înainte îmi ridicasem kitul de participare. Am ieșit la șosea, am intrat în clădirea fostei vămi de la marginea Imperiului Austro-Ungar, iar apoi am urcat cu ultimele puteri un șir de trepte din spatele castelului, ieșind apoi pe platoul de unde plecasem la ora 09:00.
După șapte ore și .... câteva minute, am trecut linia de finish. Mr. P era plecat pe la Brașov cu copii la Aventura Park, iar Mr. G (care mă sunase în timpul cursei să se intereseze cât mai am) se plictisise și plecase să se culce. După ce m-am odihnit vreo 10 minute, plin de noroi am plecat șonticăind și eu către binemeritata odihnă a patului. Da, am mai urcat vreo 2 km pe str. Poarta, dar deja știam că la capăt avea să fie chiar CAPĂTUL. În fața mea, un concurent de la 80k care abia mai putea păși s-a dat la o parte pentru a-mi face loc, însă i-am replicat zâmbind amar: Ți se pare că eu aș fi mai sprinten?
A doua zi dimineață, în afară de o febră musculară ce avea să se „agraveze” în săptămâna care urma, am constat cu surprindere că articulațiile genunchilor erau în stare perfectă, efect al folosirii intensive a bețelor de trekking. Din păcate nu am reușit clasarea în prima jumătate a tratamentului, ceea ce mi-ar fi permis înscrierea la X2 Race din Făgăraș.
Peste doar câteva zile, am constatat că pierdusem și puținele fotografii făcute în timpul cursei: cardul microSD pe care salva camera de pe telefon cedase și își daduse obștescul sfârșit. Cel mai rău îmi părea pentru fotografiile de la Monumentul Militarilor Israeliți, însă m-am împăcat cu situația. Și tot după ceva timp, în timp ce scriam postarea, am realizat că Google Photos îmi salvase toate fotografiile în cloud și că de fapt nu pierdusem nimic.
Acesta a fost evenimentul Transylvania 100k. Cu soare, cu nori, cu ploaie, cu soare, cu dureri de picioare.
Cu emoții puternice la final...
Sursa: Transylvania 100k - Autor: Ovidiu Nuță
Cu participanți inediți care au alergat alături de cei cu două picioare...
Sursa: Transylvania 100k - Autor: Ionuț Daniel Manolache
Cu mentalități de învingători din start...
Sursa: Transylvania 100k - Autor: Bogdan Popa (Light Drawing)