Postarea aceasta va fi istorie 99,99%, mai precis despre cum au ajuns suveranii României (recte Regina Maria) să aibă o reședință pe teritoriul actualei Bulgarii. Contrar a ceea ce cred unii pentru care subtilitățile istorii sunt prea mult, această zonă nu a făcut parte din România Mare ce a ajuns în componența României Regatului României în urma celui de-al doilea Război balcanic. Mai precis, după primul război balcanic foștii aliați Grecia Bulgaria și Serbia au început să emită pretenții reciproce unul împotriva celor celorlalți, în special în ceea ce privește regiunea Macedoniei, aceștia fiind sprijiniți și de marile puteri (Austria și Rusia) fiecare urmărind să sprijine statul care îi putea ajuta cel mai mult în politica proprie. Ca urmare a acestui fapt, dar și pentru a preîntâmpina ca Bulgaria să devină o amenințare la adresa României în zona Dobrogei, în iulie 2013 Armata română trece la sud de Dunăre și începe să înainteze către Sofia. Se urmărea totodată evitarea apariției unui motiv pentru o intervenție în zona Balcanilor din partea Rusiei, care după cum se știe, are obiceiul de a nu mai pleca atunci când ajunge printr-o împrejurare sau alta pe la vecini. Este oarecum amuzant să constați că intervenția militară a României împotriva Bulgariei a fost numită pur și simplu "operațiune militară", termen ce va fi refolosit după trecerea a 100 ani în împrejurări cunoscute tuturor.
Intervenția României a avut drept urmare inițierea de tratative de pace între cei trei între beligeranți. Ca urmare a conferinței de pace de la București în ceea ce privește relațiile dintre România și Bulgaria s-a semnat la 3 august 1913 protocolul ce stabilit traseul frontierei. Aceasta pornea de la Dunăre de la vest de Turtucaia continua pe un aliniament care trecea la 12 km de Bazargic și ajungea la Marea Neagră la 8 km sud de Ecrene. Tratatul final de pace a fost semnat la 10 august 1913, însă a fost de natură a nemulțumi mai toate părțile beligerante, cu excepția României care câștiga un teritoriu suplimentar în urma unei campanii militare ce a durat mai puțin de o lună cu pierderi minore de vieți omenești (cele mai multe victime s-au datorat nu operațiunilor militare, ci epidemiei de holeră care a făcut ravagii în lipsa unui serviciu sanitar eficient).
La începutul anilor 20 regina Maria a descoperit zona Balcicului și la indicațiile acesteia, arhitectul Emil Guneș a construit pe malul mării un conac în stil bulgăresc tradițional combinat cu stilurile otoman și românesc, fiind mai degrabă un conac impunător decât un castel în adevăratul sens al cuvântului. La indicațiile Reginei Maria, pe cuprinsul domeniului au fost edificate și șase case separate, pentru fiecare din cei șase copii ai săi.
Cel care îl vizitează remarcă de la prima vedere că reședința nu este caracterizată printr-un lux excesiv dăm de un monarh, ci printr-o simplitate pe care te-ai aștepta să o întâlnești la un schit monahal. Castelul, pentru că îl voi numi castel în cele ce urmează, este construit la baza unei faleze înalte, deasupra căreia se afla Grădina Botanică, cunoscută în special pentru colecția de cactuși și plante specifice zonelor aride.
Pentru a accesa reședința efectivă, accesul se face prin zona Grădinii Botanice, care are un tarif de intrare separat. Stilul arhitectural eclectic al reședinței îmbină originalitatea gustului personal al reginei cu influențele locale, în contextul cultural al zonei. De la grădină, drumul coboară abrupt către baza falezei, pe terasamente succesive printre bătrâni copaci umbroși, ziduri acoperite de iederă, treceri înguste, spații intime protejate de vegetație, fântâni decorative, bazine de apă și colonade în stil grecesc. Întreagă grădină pare o oază al lumii intime a celei ce a locuit aici pentru câțiva ani, dar pentru care a însemnat enorm de mult, în special în ultimii ani de viață. Spațiul interior al castelului este configurat prin camere mari, văruite simplu în alb și amintind oarecum, ca într-un flashback, de interiorul Castelului Bran. La aproape toate mările ferestre ale clădirii se găsesc băncuțe din lemn ce probabil invitau la citit și visare, cu imaginea vastă a sidefiului Mării Negre. Cât de diferită oare i s-o fi părut priveliștea celei născute și crescute într-un peisaj rece din Eastwell Park, printre "frunze uscate de toamnă", așa cum chiar ea mărturisea.
Regina nu s-a bucurat prea mult de cuibul său liniștit, așa cum îi plăcea să îl numească. Moartea Regelui Ferdinand, dar mai ales venirea la putere în 1930 a lui Carol al II-lea, au îndepărtat-o forțat de viața publică din România, aceasta plecând într-un exil intern între reședințele sale de la Balcic și Bran. Încă din copilărie, aceasta sesizase mai mult sau mai puțin conștient tarele comportamentale și morale ale viitorului monarh, dar și tendințele sale autocratice. Tensiunile care au apărut între cei doi. s-au manifestat plenar după restaurația din 1930, când Carol al II-lea a început să exercite un control strict asupra mamei sale, inclusiv prin cenzurarea corespondenței personale. relația scandaloasă cu Elena Lupescu, dar și comportamentul lui Carol față de ceilalți membri ai familiei, i-au grăbit sfârșitul. Astfel, în primăvara anului 1937, ca urmare a semnelor tot mai dese de boală, este supusă unor investigații medicale amănunțite.
„Din păcate, rezultatul analizelor a fost un dezastru pentru mine. Sunt într-adevăr bolnavă, o boală perfidă, epuizantă, care afectează ficatul și splina, pierderile de sânge, precum și reala tendință spre flebită, toate provin de la același lucru: sufăr de un soi de anemie pernicioasă, cu doar jumătate din numărul de globule roșii pe care ar trebui să-l am, și pentru această stare de sănătate nu există nimic altceva decât pat, pat, pat, pat…”, nota în jurnalul ei Regina Maria. Diagnosticul este unul crunt: o ciroză hepatică postvirală, agravată de o insuficiență cronică venoasă a membrelor inferioare. În ultimii doi ani de viață, s-a tratat la diferite sanatorii din Europa, fără succes însă. A revenit în țară în vara lui 1938, iar la 18 iulie suferă o hemoragie severă, ce i-a fost fatală.
Prin testament a cerut ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la paraclisul ortodox din reședința de la Balcic. Dorința i-a fost îndeplinită, însă nu avea să fie respectată prea mult timp. Anul 1940 sosește cu grave rapturi teritoriale la care este supusă România, iar Cadrilaterul se întoarce sub stăpânire bulgară (legitimă de altfel). Inima reginei este luată de la Balcic și transportată la castelul Bran, într-o bisericuță de lemn, apoi într-o capelă din piatră de lângă castel. Istoria însă nu este prea iertătoare: până în 1968 inima reginei este uitată în firida din stâncă unde fusese depusă, când politrucii vremii o iau de acolo și o trimit la muzeul din Bran. În 1971, este pusă din nou pe drumuri și dusă la Muzeul Național de Istorie a României. A nu-și închipui careva că acea casetă din argint avea să fie expusă la vedere, ca un semn de respect pentru cea care contribuise în mod semnificativ la recunoașterea Mării Uniri de către mările puteri ale lumii. Dimpotrivă, este ascunsă efectiv într-unul din depozitele muzeului până în 2019, ferită de ochii lumii, pentru ca nu cumva simplă amintire că în trecut, cândva, România fusese condusă de adevărați lideri și nu de cizmari și semianalfabeți ajunși la putere prin capriciile istoriei.
Abia în 2019, ca urmare a unei decizii a Guvernului României, caseta cu inima reginei este scoasă din depozitele muzeului și adusă la Pelișor, primind cu mare întârziere respectul cuvenit pentru Întregitoarea României. Pentru mai multe amănunte despre rolul Reginei Mariei la Marea Unire, dar și despre omul care a fost, vă invit să urmăriți un fabulos podcast al lui Cătălin Oprișan. ⬇️⬇️⬇️⬇️⬇️⬇️⬇️
