Lago di Sorapis 🇮🇹

În cele câteva zile petrecute la hotelul Passo Tre Croci nu am am putut să nu remarc că în fiecare zi, atât parcarea de lângă hotel, dar și marginile șoselei era aproape în permanență pline de mașini. Începând cu orele dimineții și până seara târziu, sute de autoturisme erau parcate, iar ocupanții coborau și porneau în drumeție, pentru a se întoarce câteva ore mai târziu și să plece, lăsând locul altora.

Fac o pauză pentru a remarca un lucru și anume turismul montan adevărat ce se practică în unele zone ale lumii, printre care și Dolomiții. Tineri sau pensionari în vârstă, adolescenți sau oameni maturi, femei ori bărbați, singuri ori în grup, cu copii mici sau fără, pe cărările munților era o forfoteală continuă. Echipați corespunzător cu bocanci și rucsac, sute de oameni porneau în permanență pe traseele ce îi duceau către vârfurile din apropiere ori către alte obiective de care zona nu duce lipsă. Fără "turiști" încălțați cu pantofi de oraș, fără grătare în mijlocul naturii și fără boxe fate la maxim din care răsună muzică de o calitate îndoielnică. Un nivel pe care, din păcate, nu suntem încă în stare să îl atingem în România.

Intrigat de forfota ce o vedeam în fiecare zi atunci când așteptam în fața hotelului autobuzul, am mers la capătul traseului pentru a vedea ce scrie pe indicatoarele de informare și am descoperit că marea majoritate a  celor ce venea în acel loc aveau ca destinație un lag glaciar situat nu prea departe: Lago di Sorapis. Fotografiile din online nu au avut dificultăți în a mă convinge. Deși de dimensiuni mici, rocile calcaroase pe care este "așezat" îi dau o culoare sidefat-lăptoasă, un verde albicios despre care am aflat ulterior că este specific lacurilor din această zonă. Apele pluviale sau provenite din topirea zăpezilor se scurg pe versanți, iar în acest proces antrenează sedimente calcaroase, care dizolvate în apă dau culoarea specifică sidefie-verzuie, cu o tentă albicioasă ca de lapte.
În penultima zi, după ce asistasem în Cortina d'Ampezzo la startul unei interesante curse auto disputate între Ferrari și Porsche, mi-am luat rucsacul în spate și am pornit spre seară către Lago di Sorapis. Era ora la care majoritatea se întorceau deja către mașini, însă nu mă deranja. Mai aveam câteva ore de soare, iar din informațiile găsite pe net, drumul dus-întors era de aproximativ 12 km.

Aici m-am oprit în august 2022 din scris și, inexplicabil, nu m-am reapucat decât pe 2 ianuarie 2024. Nu aș putea să îmi explic nici acum blocajul, dar deja a trecut prea mult timp...

Cea mai mare parte a traseului este de o dificultate redusă, fără prea multe urcușuri și coborâșuri abrupte. Doar uneori un prag provocat de curgerea unui fir de apă te forțează să îți mai "dezmeticești" mușchii picioarelor, atunci când ești nevoit să te cațeri pe o treaptă mai abruptă. În rest, poteca este destul de largă și lină pentru a fi parcursă și de o persoană fără prea multă experiență în drumeții.

A nu se înțelege însă că tot traseul este așa. Am zis mai devreme că cea mai mare parte a traseului este ușoară, pentru că undeva pe la mijloc, acolo unde drumul cotește încet către dreapta pe coasta muntelui, acesta se transformă într-o succesiune de scări metalice ori din lemn sau de porțiuni deosebit de înguste, unde este recomandabil să te ții agățat de lanțurile fixate în stâncă. Personal am fost martor al unei scene unde o pereche fusese nevoită să se oprească brusc, pentru că ea rămăsese paralizată de frică la vederea abruptului din stânga. (Sper din tot sufletul că au reușit să se urnească de acolo, pentru că în caz contrar la următoarea vizită voi găsi două trupuri mumificate agățate de rădăcinile jnepenilor - glumă, da???).

Această porțiune mai abruptă nu durează însă prea mult. Treptat, drumul redevine larg și ușor de parcurs, pe măsură ce urcă către "căldarea" uriașă care adăpostește pe fundul său peticul de apă turcoaz numit Sorapis. Imediat înainte de ajunge la lac, se ajunge la Rifugio Vandelli, o cabană de dimensiuni medii unde îți pot trage sufletul, în timp ce te răcorești cu o limonadă ori o bere rece.

Am ajuns pe malul lacului pe înserat, când majoritatea turiștilor deja plecaseră înapoi către casă. Căldura din timpul zilei începuse să se risipească, iar soarele dispăruse în spatele imensului perete stâncos dinspre sub-vest. Aproape că mi-a fost jenă să ridic drona pentru câteva clipe, pentru a nu tulbura liniștea profundă ce începuse să se înstăpânească. Undeva deasupra lacului, o formațiune enormă ascuțită părea că e gata să străpungă cerul. Era Dito di Dio (în italiană Degetul lui Dumnezeu), un vârf muntos care în cel mai înalt punct al său atinge 2603 m.

După câteva fotografii și cadre cu drona, am plecat înapoi către hotel, de data aceasta având avantajul că deja coboram. În ciuda orei târzii și a faptul că apusul era iminent, pe drumul de întoarcere am continuat să întâlnesc turiști care urcau spre lac, fie în ideea de a se întoarce pe întuneric, fie de a dormi peste noapte la refugiu.