De ceva vreme mă bătea gândul să fac o hoinăreală mai scurtă (de o zi), însă fără a urma un traseu anume. Pur și simplu o orientare în teren fără GPS-uri ori telefoane mobile, doar cu hartă și busolă, așa cum cu câteva sute de ani în urmă unii au plecat în necunoscut pentru a descoperi ținuturi despre care nu erau siguri nici că ar exista.
Ocazia mi s-a oferit în scurta vacanță de Paște, în singura zi în care restrângerile jobului îmi permiteau să plec de acasă. Un grup de persoane organizau o plimbare prin Munții Măcinului, intenționând să pornească de la Mănăstirea Celic Dere, pentru a ajunge în satul Trestenic, situat undeva la circa 10 km mai la sud.
După cum spuneam, singura modalitate de orientare era harta și busola. Bineînțeles că aveam la mine atât GPS-ul dedicat, cât și ceasul Garmin care îmi puteau indica poziția precisă, însă fără o hartă care să aibă și coordonatele necesare, acestea erau inutile.
În dimineața zilei, am plecat devreme din oraș, am trecut Dunărea cu bacul (podul este încă un vis frumos, dar îndepărtat) și ne-am îndreptat către Tulcea. Drumul îl știam prea bine după trei ani și jumătate „navetism”, însă mi-a făcut plăcere să îl revăd.
Undeva în jur de ora 09.00 eram la Mănăstirea Celic Dere. Întrucât așteptam sosirea unor participanți și de la Tulcea, am profitat de ocazie să fac câteva fotografii oazei de liniște și verdeață în care nimerisem.
Celic Dere face parte din cele trei mănăstiri importante ale nordului Dobrogei (alături de Saon și Cocoș), însă este considerată cea mai frumoasă, având în vedere că se află într-o zonă împădurită situată la poalele „munților”. În apropierea bisericii, o moară de vânt construită din bârne de lemn dă impresia de lăcaș monahal din zona de vest. De altfel, se spune că de fapt mănăstirea (care acum este de maici) ar fi fost întemeiată de călugări ardeleni veniți de la Muntele Athos, undeva prin secolul al 18lea. În limba turcă (limba stăpânirii de la momentul întemeierii) Celic Dere se traduce aproximativ prin Pârâul de Oțel.
După aproximativ 30 de minute, ceilalți doi membri ai grupului ni s-au alăturat și am putut pleca la drum. După cum spuneam mai sus, nu urmam un traseu marcat, ci doar mergeam în direcția sudului, unde harta arăta că ar fi satul Trestenic. Acolo unde aveam o potecă ori drum forestier îl urmam câtă vreme ne ducea în direcția dorită; atunci când o cotea în altă direcție, îl părăseam și o luam direct prin pădure.
Am început să urcăm o panta destul de ușoară, trecând pe lângă o nelipsită exploatare forestieră. La aproape 100 m mai sus de această, am dat peste un câmp de bujori. La acel moment nu erau încă înfloriți, însă după o lună zona cred că s-a transformat într-o mare roșie.
După câmpul de bujori ne-am continuat urcarea (nu îi pot spune ascensiune) către un vârf ce ni s-a părut mai proeminent, de unde să ne putem stabili noi repere. Sus vegetația lipsea, fiind înlocuită de o iarbă scurtă printre care răsăreau colțuri stâncoase. Munții Măcinului doar au aparența unor dealuri: dacă sapi un pic, după aproape un metru dai de roca masivă de granit.
În vârf, în timp ce ne hidratam și ne completam resursele de energie cu câteva batoane proteice, am privit panorama de 360 de grade din jurul nostru. Către est, culmile dispăreau cu totul, lăsând loc unei câmpii întinse, în timp ce în direcția vestului se întindea o pădure abia înverzită ce acoperea vârfurile munților. În sud se zăreau 3-4 uriașe turbine eoliene, iar după acestea, printre două coame lungi de deal/munte, am întrezărit câteva case. Nu putea fi decât satul Trestenic, căci altă localitate apropiată nu mai exista în acea direcție. Apoi, în funcție de vârfurile din apropiere și traseul aproximativ ce îl parcursesem, am localizat poziția noastră actuală.
După jumătate de oră de pauză, am pornit din nou la drum, de această dată spre vale, printre stânci ce străpungeau stratul subțire de sol. Am întâlnit inclusiv o țestoasă a cărei carapace purta urmele unei lovituri seriose și care la vederea noastră s-a ascuns înăuntru.
Nu aș zice că zona era deosebit de accidentată, însă mersul ne era îngreunat în cea mai mare măsură de faptul că trebuia să ne strecurăm printre crengile joase ale copacilor. În cele din urmă am dat peste o potecă care mergea în direcția turbinelor eoliene zărite mai înainte de pe vârf. Din acel moment, am putut grăbi pasul până când, ieșind dintre copaci, am ajuns la baza uneia din turbine.
Făceau un zgomot destul de puternic, datorită angrenajelor din interior care transformă mișcarea continuă iscată de vânt în energie electrică „verde”. De altfel, cei care au mers prin Dobrogea știu că întreaga regiune este împânzită de mii de astfel de instalații, parcuri întinse pe mii de hectare, a căror montare a fost posibilă datorită schemei generoase de ajutor acordate de stat.
Montarea eolienelor determinase apariția unui drum de acces tăiat direct în stâncă pe care l-am urmat timp de jumătate de oră, până când în cele din urmă am ajuns în Trestenic, undeva în jurul orei prânzului.
Primul lucru făcut a fost să căutăm un magazin de unde să ne cumpărăm ceva cu care să ne astâmpărăm setea. Am găsit un magazin unde o fetiță nu mai mare de 10 ani ne-a vândut bere și... pufuleți, care împreună cu mâncarea ce o luaserăm cu noi și-au găsit drum către stomac.
După o oră de pauză ne-am pus ruscacii în spinare și am decis că trebuie să ne întoarcem, dar nu pe același traseu, ci pe unul aproximativ paralel, ce mergea coastă opusă a văii în care se afla satul. Micuța „vânzătoare” ne-a explicat că trebuie să continuăm să mai mergem un pic la vale și într-o intersecție din sat să cotim la dreapta peste un pod, căci valea este străbătută de o derea (o vâlcea puțin adâncă cu un pârâu în mijloc) ce nu poate fi traversată.
Fiind de-a locului, i-am urmat sfatul și am pornit pe trasul indicat. Numai că din necunoaștere, ne-am încurcat printre casele oamenilor, ne-am întors și am fost în cele din urmă nevoiți să urcăm pe o pantă abruptă, plină de vegetație „agresivă” cu spini. În cele din urmă am ieșit la liman, am lăsat satul în urmă și am traversat un câmp verde de lucernă. Până la urma am ajuns tot la dereaua buclucașă, care nu avea o lățime mai mare de un metru și jumătate („Scuipătura” asta de apă nu o puteam traversa noi? au bombănit unii).
După traversarea „Marelui Canion Trestenic” am reintrat în pădure și am continuat să mergem aproximativ către nord-nord-vest. Obiectul era să ajungem la un moment dat pe drumul de pământ ce leagă Celic Dere de localitatea Valea Teilor, pentru ca apoi să cotim dreapta către mănăstire.
Aceasta a fost cea mai frumoasă porțiune a hoinărelii, printr-o pădure umbroasă, unde la un moment dat am zărit o căprioară fugind speriată la auzul glasurilor noastre. Drumurile forestiere pe care le urmam mergeau la vale, așa că nu a necesitat prea mult efort.
După ce am ajuns la drumul dintre Valea Teilor și Celic Dere, nu a mai durat mai mult de o oră până când ne-am reîntors în parcarea mănăstirii unde lăsasem mașinile. Nu aș zice că hoinăreala a fost solicitantă, dar un minim de condiție fizică tot este necesar pentru a-l parcurge.
