Am crescut într-un oras aflat la Dunăre. Am copilărit într-un cartier situat chiar pe malul imensului fluviu, având în minte imaginea curgerii maiestuoase a apei către Marea Neagră, câmpia întinsă ca în palmă de pe celălalt mal și în departare crestele timide ale Munților Măcinului.
Undeva în iunie 2016, am realizat că o plimbare prin Dobrogea ar fi binevenită. Zona o cunoșteam destul de bine, întrucât mai mult de trei ani făcusem săptămânal naveta între Galați și Tulcea în interes de serviciu, iar în copilărie tatăl meu (pescar împătimit) mă luase de nenumărate ori cu el prin bălțile ce împânzeau pe atunci nordul regiunii.
Și cum o sursă importantă de informare a constituit-o (ca și în alte ocazii) blogul Alexandrei Pușcașu, am avut norocul de a găsi două trasee parcurse deja, unul din ele fiind cel către Vârful Țuțuiatu, cu plecare din comuna Luncavița prin Valea Seacă. Nu știu de ce, însă această variantă nu m-a atras în mod deosebit, așa că am identificat o altă alternativă, prin comuna Greci, aflată la poalele „masivului muntos”.
Am expus restului echipei ideea, toți fiind de acord. Drumul până în Greci nu durează mai mult de 1 h 30 min, cea mai mare parte fiind ocupat de traversarea Dunării cu bacul, așa că puteam trage o fugă astfel încât să fim înapoi înainte de înserat.
Așa se face că într-o dimineață călduroasă de sâmbătă eram prezenți toți patru (eu pe post de șofer, Mister P., Mister G. și Mister V.) la trecerea bac. Lume multă, majoritatea probabil plecau la mare. Câtă vreme am așteptat îmbarcarea, restul echipei a servit o bere rece la Popas, în timp ce eu am stat pe margine și i-am privit. Nu, nu suntem băutori „înrăiți”, însă chiar de la ora 08.00 ziua se anunța una deosebit de călduroasă, aspect ce avea să fie deosebit de critic un pic mai târziu.
Traversarea Dunării a durat aproximativ 20 de minute, așa că în jurul orei 09.00 eram deja pe malul tulcean al Dunării, deplasându-ne pe DN 22 D în direcția Constanța. Am trecut prin Măcin și ajunși la intersecția către comuna Greci, am virat la stânga. Intrați în comună, am parcat mașina undeva în centrul comunei, într-o intersecție de lângă o mică piață agroalimentară acoperită, ne-am luat rucsacurile și am pornit către Țuțuiatu, la poalele căruia se află localitatea. Traseul este marcat cu un triunghi albastru și din ce citisem pe internet, nu ar fi trebuit să dureze mai mult de 1 h - 1 h 30 min.
Privind de jos, de la marginea localității Greci, vârful pare la o aruncătură de băț și cu toții ne-am întrebat dacă relatărilor celor altora privind durata necesară parcurgerii traseului nu sunt un pic cam exagerate. Am ieșit din intravilanul comunei, și trecând pe lângă o clădire dezafectată am început să urcăm pe o pantă ușoară, urmând marcajul traseului.
Timp de aproape jumătate de oră traseul nu a presupus o dificultate sporită, asta până am ajuns la un mic izvor (primul de pe traseu). Aici ne-am potolit un pic setea, pentru a nu consuma din rezervele de apă ce le aveam asupra noastră, apoi am abordat panta din stânga. Din acest moment drumul devine brusc dificil. Transpirația a început să curgă valuri, iar căldura în combinație cu efortul fizic susținut a devenit greu de suportat, în ciuda faptului că drumul merge în mare parte printre copaci care cât de cât ne țineau umbră.
Traseul merge inițial către piscul muntos din stânga direcției de mers, apoi pe măsură ce se urcă, cotește treptat către dreapta, prin șaua dintre aceasta și Țuțuiatu. Undeva pe această porțiune se află și Izvorul Italienilor, nume care vine de la faptul că în zonă (în perioada celui de-al Doilea Război Mondial) s-au stabilit imigranți italieni ce aveau ca principală ocupație construcțiile din piatră. Da, am scris corect: cândva în trecut migrația a fost în sens invers, iar noii-veniți nu de puține ori erau cunoscuți ca fiind din categoria celor care creau probleme (LINK). Ciudat cum uneori roata istoriei se întoarce la 180 grade, nu?
Revenind la Izvorul Italienilor, trebuie spus că aceasta are un debit considerabil mai mare decât cel al primului izvor, deși este situat la o altitudine mai mare. După o scurtă pauză, ne-am continuat drumul către vârf și la aproximativ 1 h 15 min de la plecarea din centrul comunei am atins platoul pe care se află „Acoperișul Dobrogei”.
Înalțimea maximă a vârfului se atinge pe un monolit de piatră situat aproximativ în mijlocul platoului.
Panorama din acest vârf nu este deloc de neglijat: privind către Greci se poate observa Măcinul și un braț „mort” al Dunării, în timp ce în partea opusă panta acoperită de o pădure deasă coboară domol către miazănoapte, în direcția comunei Luncavița.
Sus am stat aproximativ 1 h, timp în care ne-am odihnit, ne-am rehidratat, am făcut o grămadă de fotografii și am dat telefoane, lăundându-ne cu isprava noastră. După cum spuneam un pic mai devreme, peisagistica Munților Măcinului este diferită de cea cunoscută iubitorilor de munte. În loc de păduri dese și umbroase de brazi înalți de peste 20 m, întâlnești un peisaj arid, cu iarbă măruntă și pietre arse de soare, copaci izolați și tufișuri sub care cu greutate poți găsi adăpost de razele soarelui.
La coborâre am ales o altă variantă de traseu, respectiv pe coastă vârfului din stânga (privind către comuna Greci), mai lung, însă mult mai puțin abrupt decât cel de urcare. 
Întrucât căldura devenise insuportabilă, ne-am scos cu toții tricourile de pe noi, ceea ce ulterior s-a dovedit o greșeală majoră. Am ajuns în cele din urmă la primul izvor, unde am hotărât să ne oprim și mâncăm. Era deja trecut de ora 12, iar stomacurile noastre deja protestau.
Traseul verde este cel de urcare, cel albastru de coborâre. 011 este primul izvor, 012 Izvorul Italienilor, iar 013 Vârful Țuțuiatu.
Ajunși la mașina lăsată în centrul comunei, am avut surpriza să constat că două peturi cu apă plată (puse la congelator în timpul nopții și lăsate în portbagaj pe durata excursiei) erau încă pe jumătate înghețate! În timp ce mă delectam cu răcoarea apei, restul echipei consuma un PET întreg de bere pe nerăsuflate. Deja insolația începea să se instaleze, drept dovadă fiind culoarea roșie aprinsă pe care o căpătasem cu toții pe umeri, ceafă și brațe.
În drum spre casă, am făcut un mic ocol prin Turcoaia, la lacul Iacobdeal. Acesta este de fapt un lac antropic, respectiv o acumulare de apă formată de-a lungul timpului într-o carieră de piatră abandonată. Culoarea verde a apei si forma de căldare în interiorul căreia se află crează o imagine unică. Se spune că ar avea o adâncime de aproximativ 20 m. Atunci când l-am vizitat, trei scafandri tocmai se pregăteau de scufundare. Din păcate, fiind weekend, malurile sale erau pline de oameni veniți la plajă cu mașini și manele.... și cu asta am cam zis totul.
În jur de 18.00 eram cu toții acasă. Perioada următoare avea să fie un adevărat chin, întrucât am avut nevoie de câteva zile pentru a scăpa de efectele insolației, iar pielea arsă să își recapete elasticitatea normală.
Voi reveni cu siguranță în Munții Măcinului, însă undeva mai spre toamnă, când temperaturile vor coborî la un nivel acceptabil. Pe drumul de întoarcere, privind în dreapta către Parcul Național Munții Măcinului, zărisem o serie de vârfuri ce părea mai abrupte decât Țuțuiatu, așa că ne-am propus să le bifăm în viitor.
NU PLECAȚI LA PLIMBARE PRIN MUNȚII MĂCINULUI VARA! Spre deosebire de alte regiuni din România, zona Dobrogei este una de tip arid, cu un climat asemănător celui mediteranean. În perioada verii, temperaturile ajung cu ușurință chiar și la 40 de grade Celsius și crează un discomfort termic greu de suportat.
