La Zaplaz în Piatra Craiului

Masivul Piatra Craiului este cu totul altă „mâncare de pește” decât Munții Bucegi. Deși înalțimea maximă este de 2.238 m (Vârful la Om ori Piscul Baciului), ascensiunea pe acest masiv muntos este mult mai anevoioasă și problematică. În timp cu Bucegii au în zona superioară un platou relativ plan, ușor de străbătut chiar și de cei mai puțin experimentați, Piatra Craiului este o muchie stâncoasă deosebit de abruptă, cu numeroase zone de pereți verticali cu înălțimi de peste 300 metri, ce răsare brusc din  pământ.

Ei bine, la două zile de la hoinăreala până la Omu și înapoi, am pornit din nou nerăbdători să ne măsurăm puterile cu muntele. Și poate dacă ceața nu ar fi pus stăpânire pe zonă în aceași zi, ne-am fi descurajat încă din primele momente. Însă cum vizibilitatea era redusă, am pornit la drum fără să știm ce ne așteaptă.

Prima porțiune am parcurs-o cu mașina: din satul Cheia am ieșit pe DN 73 (Brașov – Pitești) către nord, apoi stânga prin Zărnești și apoi pe un drum neasfaltat destul de dificil până la Cabana Plaiul Foii. Aici am parcat, ne-am luat rucsacurile în spinare și am luat-o la pas. Aproximativ 3-4 km drumul a fost lin, fără urcușuri, printre stâne de oi. Apoi, pe măsură ce ne apropiam de poalele muntelui, am început să urcăm pe un drum forestier ce urma firul unui pârâu coborând din munte.

Timp de aproape o oră ascensiunea a fost relativ ușoară. În comparație cu urcarea către Vârful Omu mi s-a părut mai puțin abruptă; asta până când am părăsit malul pârâului și am cotit către dreapta în direcția refugiului Șpîrlea. Din acest punct (unde este recomandabil să îți refaci proviziile cu apă) drumul până la refugiu nu durează mai mult de 30 minute, asta dacă nu te forțezi deloc. Ceața continua să ne înconjoare din toate direcțiile și să ne ascundă imaginea masivului ce se ridica în fața noastră.

La refugiu am făcut o pauză de aproape jumătate de ora, timp în care ne-am rehidratat și am consumat câteva tablete de ciocolată cu conținut ridicat de cacao, numai bună pentru reenergizarea organismului.

Și din nou la drum. Drumul urca în permanență prin pădure, având uneori porțiuni înguste pe marginea râpei abrupte., iar ceața nu dă semne că ar avea de gând să se risipească.

La un moment dat am ieșit din pădure undeva la poalele Zaplazului. Eheeee... și din acest momentul am văzut cu adevărat ce înseamnă Piatra Craiului. În față noastră se întindea un povârniș deosebit de abrupt, acoperit cu grohotiș extrem de greu de urcat. La fiecare pas, pietrele de sub tălpi o luau la vale și noi odată cu ele, fiind nevoiți destul de des să ne ajutăm și de mâini pentru a nu aluneca. Niște bețe de trekking ar fi fost mai mult decât decât binevenite, însă ce pretenții poți avea de la niște „pantofari” care urcă pe munte de două ori pe an?

Zonele de grohotiș alternau cu porțiuni de potecă îngustă ce mergea în zig-zag pe marginea râpei. Ne strecuram printre jnepeni, săream câte un bolovan apărut în cale și urcam „în trepte” pe porțiuni aproape verticale, până când în cele din urmă am ajuns la Zalpaz.

Ce este totuși Zaplazul? ar putea întreba cineva. Este o formațiune carstică, un horn săpat de apă și intemperii în stânca muntelui, care cu timpul s-a surpat, în loc rămânând ceva care seamănă a schweitzer, cu găuri în toate direcțiile.

Am urcat deasupra Zaplazului pe undeva prin stânga direcției de mers, pe o porțiune destul de dificilă, unde trebuia să folosești în permanență mâinile și picioarele, având atenția mărită la fiecare pas, căci dacă am fi alunecat rezultatul ar fi fost în mod sigur unul mai mult decât neplăcut (răni sau chiar entorse ori fracturi).

Am uitat un amănunt: de la Zaplaz către creastă traseul poartă denumirea „La Lanțuri” ori „Drumul lui Deubel”, de la numele unui renumit drumeț montan, Friederich Deubel, care a colindat în mod intensiv Carpații, promovând în acest fel drumețiile și turismul montan. După opinia unor montaniarzi experimentați, acest traseu este unul din cele mai dificile (dacă nu chiar cel mai dificil) din întreaga Românie, iar periculozitatea sa este măsura dificultății, lucru de care aveam să ne convingem în scurt timp.

După o scurtă pauză deasupra Zaplazului, am reînceput ascensiunea. Între Zaplaz și creastă sunt patru porțiuni de via ferrata, adică zone în care urcarea se face cu ajutorul unor lanțuri ori cabluri fixate în stâncă. În acea zi am avut parte de două asemenea porțiuni, în care am urcat efectiv pe un perete vertical, înaintând pas cu pas, mereu sprijiniți în cel puțin trei puncte.

Aici am avut parte și de o întâlnire inedită. Mister P. era la câțiva metri în fața mea (de fapt mai sus de mine), escaladând o porțiune abruptă. Brusc, o umbră neagră a zburat pe deasupra sa, iar câteva pietre s-au rostogolit la vale, trecând la câțiva centimetri de capul lui. Nici nu am apucat să mă dezmeticesc și l-am auzit exclamând:

-Hei, o capră neagră! Stă și se uită la mine!
-Știu, i-am răspuns. Tocmai a trecut „în zbor” pe deasupra ta!

Așa cum a apărut, capra a dispărut la fel de brusc, iar noi ne-am continuat drumul. De la acel punct nu am mai urcat decât câteva minute, maxim zece, apoi de comun de acord am decis că trebuie să ne întoarcem, având în vedere dificultatea traseului. Atinsesem altitudinea de 1755 metri. Ne-a părut rău că am abandonat, însă hoinăreala către Vf. Omu din urmă cu două zile, plus insolația groaznică ce ne lovise cu acea ocazie ne răpise în mare parte tonusul muscular.

Am reînceput să coborâm către Plaiul Foii. Coborârea pe un traseu așa de abrupt este la fel de dificilă, dacă nu chiar MAI DIFICILĂ decât urcarea, căci dacă la dus nu am făcut decât să ne ținem de mâini și să ne „tragem”în sus, la coborârea a trebuit să avem grijă în mod constant să nu o luăm la vale.

La Refugiul Șpîrlea ne-am oprit din nou pentru o pauză de zece minute. Între timp ceața se risipise, astfel că acum am putut vedea masivul stâncos în întreaga sa măreție: un perete inexpugnabil de stâncă,  înalt și drept precum zidul unei fortărețe medievale. Ceva cam ca Zidul de Gheață din Game of Thrones.... asta pentru fanii serialului. Dacă l-am fi văzut dimineață la urcare, poate că nu am fi îndrăznit să încercăm să urcăm mai sus de Zaplaz.

Undeva în jurul amiezii eram înapoi la Plaiul Foii. Ne-am urcat în mașină și ne-am îndreptat către casă, la timp pentru a evita o ploaie torențială. Ca un făcut, în acea zi nu ne luasem pelerinele de ploaie, mizând pe prognoza meteo care anunța vreme senină în zonă.

Învățăminte: niciodată nu lăsați pelerinele de ploaie acasă, chiar dacă nu se vede niciun nor pe o rază de 100 km.

023 - Refugiul Șpîrlea
024 - Zaplazul