ZONA BRAN – MOECIU
22 August 2015
După două seri presărate din plin cu fripturi, bere şi pălincă, am realizat că excursia la munte nu este excursie fără a merge efectiv pe munte. La urma urmei, grătare poţi face şi acasă, nu este nevoie să mergi la 300 km pentru aşa ceva. Aşa că eu şi Mister P am hotărât să mergem a doua zi (23 august) până la Vf. Omu. Uşor de zis pentru doi “pantofari” care un an întreg au stat pe scaun la birou, însă un pic mai greu de dus la capăt. Ne-am pregătit pentru a doua zi rucsacii, am luat cu mine şi pelerina de ploaie, am înhăţat doua conserve de fasole, ciocolată, pâine şi aproximativ 3 litri de apă.
23 August 2015
Ora 05.30
Am sărit imediat din pat la auzul alarmei telefonului. Nu mi-a luat mai puţin de 5 minute să mă pregătesc, după care am coborât în bucătărie. În camera lui Mister P era încă linişte, însă ştiam că se trezise deja. Am scos din frigider gustarea rece ce o pregătisem cu o seară înainte, am aruncat în tigaie două ouă şi mi-am făcut rapid un ceai negru. Pentru mine ceaiul negru e precum cafeau pentru alţii: nu pot funcţiona corespunzător dacă nu dau pe gât la începutul zilei măcar o cană.
Între timp, Mister P coboară şi el din cameră, gata de plecare. Înfulecam rapid din farfurie, ne luăm rucsacii, ne urcăm în maşină şi pornim. Afară, o pâclă diafană învăluise în timpul nopţii munţii ce încadrează defileul Bran-Rucăr. Destul de subţire încât să nu zici că e înnorat, dar suficient de groasă încât să te ferească de razele soarelui. Ieşim din curtea pensiunii şi în mai puţin de 10 minute ajungem în centrul Branului, acolo unde de la Km 0 pornesc traseele către Bucegi. Parcam maşina la şosea în umbra castelului şi identificăm imediat indicatorul de pornire, unde o bandă verticală roşie reprezintă traseul către Vf. Omu prin Clincea şi Şaua Ţigăneşti.
Spunem Doamne-ajută! şi plecăm. Timp de aproape o oră străbatem la pas susţinut comună Poarta, îndreptându-ne către răsărit. Pantă e destul de uşoară, aproape insesizabilă, iar aerul rece al dimineţii face plăcut mersul. Aproximativ 3,5 km nu am mai zărit vreun indicator al traseului, însă drumul este drept fără ramificaţii, aşa că nu ne-am făcut griji. la un moment dat însă, stradă se ramifica în trei. Ne oprim şi ne uităm unul la altul: Încotro acum? În cele din urmă hotărâm să încercăm fiecare variantă, până regăsim indicatoarele. Aşa că alegem varianta din stânga. După nici 50 de metri, întâlnim în bătrân mai matinal care trebăluia prin curte.
‘Neaţa! Ăsta e drumul către Omu?
Ăsta! vine răspunsul. Da’ aveţi la voi cizme de cauciuc?
Nu prea aveam. Adică eu îmi luasem bocancii, însă Mister P era încălţat cu încălţăminte sport tip adidas. Îi mulţumim omului şi pornim din nou. De aici panta începe să se accentueze; asfaltul dispare şi este înlocuit de pământ şi pietriş. În continuare nu sunt indicatoare, iar poteca se mai bifurca de două-trei ori. (Aici cred că este momentul în care am pierdut pentru o vreme traseul, nu ştiu dacă din neatenţie ori datorită lipsei indicatoarelor, însă acest lucru urma să ne coste aproape o oră de timp preţios).
Casele devin din ce în ce mai rare, până când dispar cu totul. Poteca, care până atunci era lată cât să încapă trei persoane umăr la umăr (“şold lângă şold” cum ar spune unii), se transformă brusc într-un drum forestier larg, proaspăt săpat în coasta muntelui. Soarele tocmai a răsărit deasupra Bucegilor, iar aerul începe să se încălzească. Nici urmă de indicatoare. La un moment dat, drumul începe să coboare până într-o mică vale unde apele pluviale s-au scurs şi au format un strat de mocirla groasă. Ne oprim, încercând să identificăm o variantă ocolitoare, însă fără rezultat. Într-o parte un versant abrupt, în cealaltă un hăţiş de vegetaţie groasă imposibil de trecut. Cu atenţie, încep să traversez baltă de mocirla, încercând să identific zonele mai uscate, astfel încât să poată trece şi Mister P. Degeaba, căci din trei paşi ne umplem de noroi aproape până la glezne. Asta e, ne zicem, doar nu o să renunţăm din cauza asta. Depăşim mocirla şi după nici 100 metri ne aşteaptă o surpriză plăcută: pe un trunchi de brad zărim banda roşie verticală. Bucuroşi că am regăsit traseul, pornim cu pas vioi mai departe pe drumul forestier. A fost nevoie să mergem aproape 300 metri ca să ne dăm seama că din nou nu suntem pe traseu.
Nu e bine, spune Mister P. Trebuie să ne întoarcem.
Îi dau dreptate şi ne intorcem la indicator. Ne uităm în stânga şi dreapta, însă nu reuşim să mai zărim banda roşie verticală.O fi în direcţia opusă, îmi dau şi eu cu părerea. Hai să încercăm pe acolo.
Trecem din nou prin mocirlă şi începem să urcăm coasta muntelui, prin pădure. Nici cea mai mică urmă de poteca ori de indicator. Ne dăm seama că nici aşa nu e bine şi luăm hotărârea să ne înapoiem la indicator. Bineînţeles, din nou prin mocirlă. Oricum, a treia oară nu mai contează, suntem plini de noroi până aproape de genunchi. La indicator ne oprim să ne tragem sufletul şi să chibzuim.
Pfaaai, să vezi ce râde Gogu de noi! zice Mister P, încurcat. Unde pisici o fi traseul? (Gogu e Mister G. Ca fapt divers, şi Mister P e tot Gogu. Ştiu, pare complicat la prima vedere, dar nu e. Cu o seară înainte, îl tachinasem timp de jumătate de oră la telefon, lăundându-ne că urma să mergem până la Vf. Omu, în timp ce el avea să îşi petreacă ziua muncind). Luăm hotărârea să mergem din nou de-a lungul drumul forestier, deşi acesta începe să coboare şerpuit către Bran. De data asta avem noroc, căci pe marginea drumul dăm de un localnic pornit la cules fructe de pădure. Îl întrebăm cum putem regăsi traseul, iar el ne sfătuieşte să ne întoarcem la indicator şi să începem să urcăm pe coasta muntelui din acel punct.
Păi nu mai e alt indicator, protestăm noi.
Este, ne răspunde localnicul. Intraţi un pic în pădure şi îl veţi vedea.
Fiind din partea locului, l-am crezut. Înapoi la indicator şi privind cu atenţie, vedem o potecă “firavă” pornind din drumul forestier şi urcând în sus. Mister P o ia înainte şi după câteva secunde, mă strigă să îl urmez. Poteca era acolo, însă datorită drumul forestier care o rupsese în nouă, nu am putut sesiza o anumită continuitate a pământului bătătorit, astfel încât să intuim existenta traseului.
Din momentul acesta începem cu adevărat să URCĂM. La început panta este mai blândă, însă pe măsură ce ne afundăm în pădure devine din ce în ce mai abruptă. Lipsa de antrenament şi condiţie fizică începe să îşi spună cuvântul, mai ales în ceea ce mă priveşte. Fiind mai scund de statura decât Mister P, implicit şi pasul îmi este mai scurt, aşa că sunt nevoit să fac eforturi suplimentare să merg în acelaşi ritm cu el. În schimb peisajul este o încântare. Aerul e răcoros, iar mirosul de răşină de brad pentru mine e cel mai încântător parfum.
După aproximativ 45 de mers pe traseul marcat, facem o pauză, în special pentru a ne hidrata (amândoi) şi a ne trage sufletul (în special eu). Cu ocazia asta calculăm şi timpul rămas la dispoziţie pentru a ajunge la destinaţie. Încă am mai avea şanse să ajungem la timp, însă suntem abia la începutul drumului şi trebuie să luăm în consideraţie şi alte întârzieri. Deocamdată, destinaţia rămâne Vf. Omu.
Reîncepem să urcăm. Din când în când, traseul are şi porţiuni drepte şi uşor de parcurs, însă acestea sunt din ce în ce mai rare. Transpiraţie începe să curgă valuri, iar împreună cu umiditatea din aer intra în haine şi crează impresia că sunt tras în jos de acestea. La un moment dat, traseul ajunge într-un luminiş amenajat ca un punct de belvedere, cu o bancă şi masa din lemn în centru. Inițial, studiind o hartă a Munţilor Bucegi, precum şi Google Earth, am bănuit că era vorba de Poiana Râşnovenilor (1458 m), însă se pare că aceasta ar fi situată în cu totul alt loc. Din nou facem pauză, în timp ce Mister P intra în pădure să caute marcajul. După nici două minute aud că mă strigă că l-a găsit.
Din nou reîncepem să urcăm. Pantă e de-a dreptul ucigătoare, cu un unghi de peste 45° faţă de orizontală. Mai mult decât atât, este deosebit de abruptă, cu bolovani şi trunchiuri de copaci prăbuşiţi peste potecă. La un moment dat, sună telefonul. Este Mister G, care a găsit un moment prielnic pentru a ne tachina. Când îmi aude vocea gâfâită, izbucneşte într-un râs care nu se mai opreşte. Timp de aproximativ 15 minute ne întreţinem la telefon, însă dintr-o dată semnalul cade. Din acest punct, până spre după-amiaza cu greu am mai prins semnal.
Imediat după pierderea semnalului, ieşim şi din pădure. Brazii maiestuoşi sunt înlocuiţi de tufişuri de vegetaţie bogată, însă şi aceasta începe să se rărească şi să piardă din înălţime pe măsură ce urcăm tot mai sus. Un singur regret am în acest moment: o ceaţă groasă (ori norii?) ne înconjoară din toate direcţiile, aşa încât nu putem vedea nicio panoramă pentru care Bucegii sunt renumiţi. Practic mergem fără să vedem la mai mult de 100 m în orice direcţie. Undeva, se aud zgomotele specifice unei turme de ori şi fluieratul unui om, probabil ciobanul turmei. Doar pentru câteva secunde, în spatele nostru zărim Branul, însă ceata se grăbeşte să îl acopere.
Dintr-o dată, în faţa noastră răsar din ceata nişte enormi monoliţi. Drepţi şi proeminenţi, îmi amintesc de celebrele statui de pe Insula Paştelui şi îmi dau impresia că au fost înfipţi în roca muntelui de nişte uriaşi din străvechime. Privind harta, bănuiesc că ne aflăm în locul numit “La Stânci“. De nu ar fi fost norii din jur, am fi avut parte de o privelişte cu adevărat impresionantă, însă din acest punct de vedere ziua nu a fost cu noroc.
Călătorului îi şade bine cu drumul, spune o vorbă din bătrâni, iar noi nu avem de gând să contrazicem înţelepciunea adunată de-a lungul vremii de strămoşii noştri, aşa că îi dăm zor mai departe. Pentru o perioadă cărarea merge pe teren relativ drept, fără urcuşuri şi coborâşuri dificile. In schimb, norii prin care ne deplasăm ajung să mă dispere. Nu numai că nu poţi vedea în jur, dar mi-am pierdut orice simţ al orientării: nu mai ştiu dacă merg către est, vest, nord sau sud.
După aproximativ 1,5 km, terenul drept se sfârşeşte şi reîncepe să devină abrupt. Traversam o serie de “coaste” muntoase, urcăm şi apoi coborâm, apoi din nou urcăm şi tot aşa. Ne îndreptăm către refugiul Ţigăneşti, acolo unde se bifurca traseele către Vf. Omu şi cabana Mălăieşti. Fără să ne dăm seama, ceasul arata aproape 12 şi noi încă nu avem idee cât mai avem de mers. Acesta este momentul la care ne punem serios problema dacă vom avea timp suficient să ajungem la destinaţia stabilită iniţial, căci urcuşurile nu par a se mai termina. Tot pe această porţiune întâlnim şi cu primii drumeţi: o pereche (un EL şi o EA) care veneau dinspre Vf. Omu. Spre deosebire de noi, erau îmbrăcaţi şi dotaţi cu tot ce trebuie: bocanci de munte, beţe, rucsac cu rezervor de hidratare, masca de ski pentru a se proteja de vânt. Ne salutăm, schimbăm câteva vorbe şi îi întrebăm cât mai este până la Omu. Aproximativ o oră şi jumătate, ne răspund ei. Bucuroşi de răspunsul primit, prindem forţe noi şi o luăm din loc.
A durat aproximativ o oră până am ajuns la refugiul Ţigăneşti, unde mai întâlnim un grup de turişti şi o turmă de oi ai cărei câini au părut foarte bucuroşi să ne vadă şi care ne-au întâmpinat cu nişte lătraturi furibunde, cu spume la gură. Până la urmă îi convingem că avem treabă şi că nu putem socializa şi trecem mai departe. Lângă refugiu, un alt grup ne informează că până la Vf. Omu mai sunt aproximativ 2 h. ??????? Încă două ore de urcat???
Convocam şedinţa de partid să stabilim ce avem de făcut. Incepem să calculăm: două ore până la Omu, măcar o oră pauză pe vârf, încă aproape 2 ore înapoi la refugiu, asta însumează în total aproape cinci ore. Iar ceasul este aproape 13.00, ar însemna să fim la refugiu în jur de 18.00, ceea ce semnifică că ajungem în Bran după lăsarea serii. Pe lângă faptul că pe Mister P îl aşteaptă acasă la pensiune familia, care în mod sigur s-ar îngrijora, mersul pe traseu pe întuneric nu ne surâde în mod deosebit. Nici să ne întoarcem parcă nu ar da bine. Mai rămâne varianta către Gura Diham pe la Cabana Mălăieşti, astfel că decidem trişti să schimbăm destinaţia. Privind în retrospectivă, am o vagă bănuială că a fost o decizie pripită, datorată în special lipsei de experienţă în drumeţii pe munte şi a informaţiilor aprofundate despre traseele zonei. Mă gândesc că drumul la coborâre ar fi durat considerabil mai puţin, ceea ce ne-ar fi permis să ajungem la Omu şi să ne întoarcem în timp util. Am făcut precum înotătorul care a vrut să traverseze Canalul Mânecii şi după trei sferturi din distanţă, a decis că e prea obositor şi a făcut cale întoarsă.
În schimb, soarta încearcă să ne compenseze dezamăgirea. Norii încep să se destrame şi putem vedea în toată splendoarea lor Munţii Bucegi, cu văile lor largi şi piscuri semeţe îndreptate către cer. Traseul devine brusc mult mai uşor, cu o pantă usoară ce coboară în direcţia Lacului Ţigăneşti şi apoi se întoarce la 180 grade pe cealaltă faţă a văii în direcţia cabanei. Facem o singură pauză lângă o turmă de oi şi câţiva cai, nu atât de oboseală, cât pentru a admira priveliştea, apoi ne continuăm drumul, trecând prin câteva porţiuni un pic dificile, inclusiv una cu lanţuri pe o parte a potecii.
Undeva, în depărtare zărim o cruce ridicată pe un vârf muntos. Fără nici un reper de comparaţie este greu de estimat înălţimea construcţiei. În acel loc este Padina Crucii, un pisc situat exact deasupra Cabanei Mălăieşti. De aici începe coborârea către cabană.
Când spun coborâre, nu trebuie să se înţeleagă un fel de panta pe care te laşi uşor la vale. Coborârea către Cabana Mălăieşti este practic o operaţiune de descățărare într-o prăpastie de circa 50 m, printr-un hăţiş des de jnepeni, tufişuri şi plante înalte de aproape 2 m. După un minut de mers din treaptă în treaptă, îmi dau seama că nu mai pot filma, întrucât am nevoie de ambele mâine pentru a-mi păstra echilibrul şi a cobora în deplină siguranţă.
Într-un final truda ne este răsplătită, căci ajungem la cabană. Timp de aproape o oră, ne odihnim pe băncutele din curte, bem o bere rece şi deschidem câte o conservă de fasole menită a ne reîmprospăta forţele pentru restul traseului. Între timp ne delectam cu imaginea căluţilor ce pasc pe lângă cabană şi a câinilor care se joacă de zor printre picioarele noastre.
În jur de ora 16.00, hotărâm că ne-am odihnit destul şi pornim la drum, urmând pentru început traseul „Take Ionescu”. Deşi tendinţa generală este de coborâre, mai avem parte de porţiuni dificile, cu scări şi podete de lemn ori cu lanţuri pentru ajutor la urcare („La Prepeleac”). La un moment dat, trecem pe lângă un splendid loc de belvedere situat deasupra unei stânci enorme care pare că este pe punctul de a se desprinde din munte în orice moment şi să o ia la vale.
Încet-încet, panta devine însă domoală şi nu mai necesita efort susţinut că la urcare, însă intervine un alt inconvenient major. Genunchii noştri neantrenaţi încep să devină dureroşi, datorită greutăţii constante ce trebuie să o suporte pe panta descendenta. Fiecare pas e un chin istovitor. Nu ne dorim acum decât să ajungem acasă şi să ne întindem pe un pat moale. Trecem pe lângă Cabană Poiana Izvoarelor, care însă pare abandonată. Doar nişte câini ne întâmpină lătrând, aşa că abandonăm ideea de a cere nişte informaţii şi ne continuăm drumul. La un moment dat, mi se pare că zăresc prin frunzilor brazilor un acoperiş şi ne bucurăm că suntem aproape. Însă la scurt timp avem un prim şoc: un indicator care ne arată că până la cabana Diham ar mai fi circa 2 ore. Bineînţeles, nişte „pantofari” nu au de unde să ştie că există o cabană Diham undeva la poalele vârfului cu acelaşi nume, la o altitudine de 1320 m şi o cabană Gura Diham, mult mai la vale. Ultima era la doar 5 minute de mers de locul unde ne aflăm, însă a fost nevoie să accesăm internetul de pe telefon pentru a ne lămuri.
În sfârşit oameni! Zona de camping dintre cabană şi Buşteni ni se desfăşoară în toată splendoarea sa: aproape 3 km de rulote, corturi şi maşini aproape lipite unele de altele, grătare fumegând. Unde nu se aud manele, răsună muzica populară autohtonă. O adevărată încântare să vii la munte ca să faci friptură pe care o poţi face şi acasă! Un grup de turişti ne întreabă dacă am urcat mult pe munte, iar noi le răspundem că venim de la Bran. Păi Bran… e pe partea cealaltă… vin remarcile nedumerite. Zâmbim cu un aer de superioritate şi plecăm către DN 1. Pe drum facem semn de oprire, iar un cuplu cu un Sandero se înduplecă şi ne scot la şosea. Între timp sunasem la pensiune, iar o maşină a pornit de îndată şi ne-a luat din gara Buşteni.
Acesta a fost Marşul cel Lung. Nişte montaniarzi experimentaţi ar zâmbi condescendent, însă pentru noi a reprezentat un adevărat tur de forţă.
Învățăminte: nu plecați niciodată fără o hartă sau măcar fără a cunoaşte în amănunt zona în general şi traseul ce trebuie parcurs în special.
Până data viitoare, numai bine!
